„Începutul înţelepciunii este definirea cuvintelor” (Socrate). Dacă defineşti un cuvînt într-un anumit mod, faci anumite afirmaţii despre realitate. Cultura noastră postmodernă ne-a făcut să ne împăcăm cu ideea conform căreia cuvintele nu au înţelesuri stabile, ci există într-un flux care le conduce într-o direcţie sau alta, în funcţie de interesele celor ce le folosesc. Aceasta este situaţia prezentă a cuvîntului „evanghelic”.
Scurtă istorie a cuvîntului „evanghelic”
A existat o vreme în care cuvîntul „evanghelic” însemna ceva de genul: din punct de vedere biblic, era definit în funcţie de Evanghelie, aşa cum este ea cu adevărat mărturisită în Scriptură. Din punct de vedere istoric, se referea la Reforma protestantă din secolul XVI şi la Trezirile evanghelice ale secolelor ulterioare. Din punct de vedere doctrinar, indica spre ortodoxia creştină, concentrîndu-se spre principiul formal al autorităţii biblice (Sola Scriptura) şi principiul material al îndreptăţirii doar prin credinţă (Sola gratia şi Sola fide). Din punct de vedere experienţial, se îndrepta asupra nevoii convertirii personale ce rezultă într-o viaţă transformată. Din punct de vedere religios, se deosebea de (adesea se opunea) romano-catolicism, ortodoxia răsăriteană şi liberalism. De la John Wycliffe (doctor evangelicus) la Carl Henry, de la Martin Luther la John Stott, de la Pietism la Mişcarea Lausanne, a existat un înţeles împărtăşit, chiar dacă definit cu o oarecare largheţe, al cuvîntului, care era de asemenea acceptat de nonevanghelici. Este adevărat că evanghelicii au discutat întotdeauna amănuntele a ceea ce înseamnă cu adevărat „evanghelic”, dedesubturile sale. Există rafturi întregi de bibliotecă dedicate acestor importante şi, uneori, aprinse dezbateri. Totuşi, cuvîntul a reţinut un înţeles mai degrabă stabil care a hrănit o identitate comună şi un sens de apartenenţă, descriind bine o „familie creştină” de-a lungul secolelor şi în lumea noastră globală.
Sîntem acum martorii unei noi încercări de a lămuri cuvîntul „evanghelic” cu scopul de a-i oferi un cu totul alt înţeles.
Catolicismul evanghelic şi modificarea genetică actuală
Recenta carte a lui George Weigel, „Evangelical Catholicism” (New York: Basic Books, 2013) este o încercare iscusită de a reinventa cuvîntul, trecînd cu vederea peste punctul său biblic central, tăind rădăcinile sale istorice şi înlocuindu-le cu alte rădăcini, schimbîndu-i perspectiva teologică, îmbrăcînd diferit ethosul său experienţial şi renegociind folosirea sa religioasă. Cu alte cuvinte, avem de-a face cu o modificare genetică a unui cuvînt.
Teza de bază a cărţii este că catolicismul evanghelic (CE) este un calificativ al catolicismului prezent, aşa cum a izorît acesta din magisterium-ul Papei Leon al XIII-lea (1878-1903), a fost expus de Vatican II (1962-1965), şi-a găsit campionul în Ioan Paul al II-lea (1978-2005) şi a fost din nou consolidat de Benedict al XVI-lea (2005-2013). Este o nouă explicaţie a cuvîntului „evanghelic”. Dacă cercetarea anterioară s-a referit la acest timp din istoria catolicismului ca la un „ressourcement” (i.e. reaproprierea surselor: Scriptura şi Tradiţia) şi „aggiornamento” (i.e. înnoire a abordării, nu a doctrinei), Weigel îl numeşte catolicism „evanghelic”.
Conform lui Weigel, „evanghelic” este un adjectiv calificativ, nu un substantiv. Substantivul care conţine un înţeles „solid” este „catolicismul”. În mod curios, ceea ce obişnuia a fi descris ca „romano-catolicism” este prescurtat acum la „catolicism”. Toate elementele romane ale romano-catolicismului fac, cu toate acestea, parte din catolicismul evanghelic: sacramentele, mariologia, ierarhia, tradiţiile, papalitatea, devoţiunile etc. Acestui „catolicism” Weigel îi adaugă adjectivul „evanghelic”, care se referă în esenţă la profunzimea convingerilor şi la pasiunea de a le face cunoscute. CE este un romano-catolicism deplin practicat cu un elan puternic şi zel misionar. Catolicismul este „hardware”-ul doctrinar şi instituţional, în timp ce „evanghelic” este „software”-ul sociologic şi psihologic. În timp ce doctrina rămîne profund romano-catolică, tonul spiritual este numit evanghelic.
Vîrful aisbergului
Majora modificare genetică a cuvîntului „evanghelic” este doar vîrful aisbergului unui plan mai mare. Întreaga carte oglindeşte încercarea constantă de a schimba înţelesul cuvintelor care au aparţinut istoric vocabularului evanghelic. „Convertire”, „evanghelizare” şi „misiune” sînt cîteva exemple.
Să ne gîndim, de pildă, la convertire. Era în mod obişnuit un cuvînt-cheie pentru mărturia evanghelică. Evanghelicii îl foloseau pentru a indica timpul cînd „nu” fuseseră convertiţi şi timpul cînd s-au convertit şi au crezut. Conform CE, „convertirea” este un proces neîntrerupt, nu o experienţă odată pentru totdeauna. Avem permanentă nevoie de a fi convertiţi, iar acest lucru se potriveşte viziunii romano-catolice „sacramentale” a vieţii creştine, prin care depindem de sacramentele bisericii de la început pînă la sfîrşit. CE deconstruieşte înţelesul evanghelic al cuvîntului „convertire” şi îl reconstruieşte afirmînd că este un proces de o viaţă care are loc pe deplin în sistemul sacramental al Bisericii romano-catolice. Folosim acelaşi cuvînt, dar transmitem lucruri diferite.
Evanghelicii ar putea crede că CE este evanghelic în sensul istoric şi teologic, dar nu este. Este romano-catolicismul care adoptă zelul sociologic şi psihologic „evanghelic” şi îl întrupează în credinţa romano-catolică tradiţională. CE este un transplant cerebral al cuvîntului „evanghelic” şi este ţintit spre o reprogramare radicală a acestuia. El implică faptul că vechea folosire nu putea rezista pe cont propriu şi că are sens numai dacă este ataşat romano-catolicismului. Bineînţeles, noi operăm într-o piaţă liberă a cuvintelor şi este perfect legitim pentru grupurile de presiune să încerce şi să schimbe înţelesul cuvintelor. Nimeni nu poate pretinde să aibă proprietate asupra cuvintelor, dar fiecare ar trebui să fie preocupat atunci cînd un astfel de plan revizionist este pus în acţiune.
Am început cu Socrate şi încheiem cu Vergiliu. În „Eneida”, ni se relatează cum au capturat grecii cetatea Troia după un asediu îndelungat, dar inutil. Povestea calului troian ne spune cum ceea ce părea a fi o victorie s-a transformat într-o înfrîngere devastatoare. S-ar putea ca CE să pară un proiect evanghelic prietenos şi am putea dori să-l întîmpinăm cu bucurie. În realitate, este o încercare curajoasă din punct de vedere intelectual de a redefini ce înseamnă „evanghelic”, menţinînd aceeaşi ortografie, dar dîndu-i un înţeles romano-catolic. Este un cuvînt cu totul diferit.
Roma, 1 aprilie 2013
