Organizarea unui nou Conciliu Pontifical nu este un lucru ce are loc des la Vatican, dată fiind natura conservatoare a instituţiei. Totuşi, Benedict al XVI-lea tocmai a lansat (articolul a apărut pentru prima dată în februarie 2011 – n.tr.) documentul motu proprio (intitulat Ubicumque et semper, „Oriunde şi întotdeauna”) care fundamentează Conciliul pontifical pentru promovarea Noii Evanghelizări. Unul dintre motivele pentru care această mutare recentă merită o atenţie deosebită este faptul că ea urmează să fie o iniţiativă pe termen lung. Preocuparea centrală care dă nume Conciliului are de asemenea o semnificaţie majoră, în special pentru evanghelicii cărora le place să creadă că ei „deţin” tot ce este legat de evanghelism-evanghelizare. Iată aici un oficiu al Vaticanului dedicat încurajării noii evanghelizări a Vestului. O altă chestiune care va atinge nişte corzi sensibile ale evanghelicilor este un lung citat din Evangelii nutiandi, un document despre misiune emis de Vatican în 1975 pe care mulţi observatori l-au văzut drept echivalentul Legămîntului de la Lausanne din 1974. Aşadar, misiunea în lumea occidentală se află în chiar centrul agendei Vaticanului.
Confruntarea cu provocarea Vestului secularizat este o preocupare tipică a Papei Ratzinger. În multe feluri, primii săi ani ca Papă pot fi văzuţi ca o încercare de a se ocupa de această problemă. Nou înfiinţatul Conciliu este calea „instituţională” de a o înfrunta. Documentul conţine referinţe la cîteva teme dragi lui Benedict al XVI-lea: indică pierderea progresivă a practicii creştine în ţările civilizate, precum şi abandonarea continuă a valorilor creştine în societatea occidentală, care conduce la indiferenţă, dacă nu la atitudini rigide anti-creştine. Într-un cuvînt, Papa consideră că „secularismul” este marele duşman spiritual al Bisericii. El cheamă Biserica la o etapă de re-vitalizare a vieţii sale interioare pentru a răspunde orientărilor seculare.
Documentul papal Ubicumque et semper nu conţine o teologie perfect închegată a noii evanghelizări. Totuşi, există indicii ce probabil merită cîteva comentarii, care pun această mutare a Vaticanului în perspectivă.
1. Retorica de-creştinării progresive a Europei a fost o caracteristică permanentă a declaraţiilor papale începînd cu revoluţia franceză. „Există motive întemeiate să ne temem că această mare perversitate ar putea fi, cum s-ar spune, o anticipare şi, probabil, începutul acelor rele care sînt rezervate zilelor din urmă; şi că s-ar putea afla deja în lume „Fiul pierzării” despre care vorbeşte Apostolul (2 Tesaloniceni 2.3). Aşa sînt într-adevăr îndrăzneala şi mînia folosite peste tot în persecutarea religiei, în combaterea dogmelor credinţei, în efortul neobrăzat de a desfiinţa şi distruge toate relaţiile între om şi divinitate!” Aceste cuvinte par a-i aparţine lui Ratzinger, dar au fost scrise de către Pius al X-lea în 1903 în enciclica sa E supremi apostolatus (n. 5). Într-un sens, nu există nimic nou sub soare. Bisericile s-au angajat în forme de secularism de cel puţin trei secole. Ceea ce este probabil nou e pericolul ca bisericile instituţionale să-şi piardă statutul privilegiat într-o societatea pluralistă. Se pare că secularismul actual nu poate coopera cu aranjamentele dintre biserică şi stat anterioare revoluţiei franceze. Este acesta lucrul de care se teme cel mai mult Ratzinger?
2. În evaluarea pericolului secularizării, Benedict al XVI-lea îl acuză de toate felurile de rău. În multe moduri, evaluarea sa este exactă. Totuşi, lipseşte ceva important. Nu există niciun singur cuvînt cu privire la responsabilitatea Bisericii pentru starea jalnică a creştinismului occidental. A muncit cu adevărat din greu Biserica pentru a proclama Evanghelia cu integritate pentru lumea modernă? A fost credincioasă Biserica Cuvîntului lui Dumnezeu? Este Biserica într-o anumită măsură responsabilă pentru apariţia îngrijorătoarelor orientări seculare? Are nevoie Biserica să se uite la propriile păcate înainte de a arăta lumea cu degetul? Documentul nu se ocupă de aceste chestiuni. Nici măcar nu îşi pune vreo întrebare cu privire la ele!
3. Încurajarea dată Bisericii este de a promova noua evanghelizare şi de a reaprinde misiunea sa de a modela societatea. Documentul nu speră la convertirea la Evanghelie, aşa cum ar spune Legămîntul de la Lausanne. Mai degrabă arată spre recuperarea unei societăţi creştine în care valorile creştine sînt onorate şi practicate şi unde Biserica este recunoscută ca modelator şi susţinător al societăţii. La ce speră evanghelizarea? Hrăneşte ea o nostalgie pentru „societatea creştină” a trecutului european? Însă erau aceste societăţi creştine, într-un sens dat de Evanghelie? Nu ar trebui să acceptăm provocarea de a evangheliza Vestul fără a dori pur şi simplu să meargă înapoi?
4. Un comentariu final asupra instrumentelor pe care Papa Benedict al XVI-lea le vede cruciale pentru această sarcină. Proeminent este „uzul Catehismului Bisericii Catolice, ca formulare esenţială şi completă a conţinutului credinţei”. Este perfect legitim pentru Capul Bisericii Romano-Catolice să susţină folosirea Catehismului. Totuşi, cei care preţuiesc Evanghelia s-ar fi aşteptat ca Papa să încurajeze oamenii să citească, să studieze şi să împărtăşească Scriptura. În mod evident, pentru el Catehismul conţine Biblia, nu invers.
Leonardo De Chirico
Leonardo De Chirico este unul dintre cei mai importanţi şi activi teologi evanghelici din Italia, director adjunct al Istituto di Formazione Evangelica e Documentazione din Padova şi director al Centrului de studii de etică şi bioetică al aceluiaşi institut. Este doctor în teologie al King’s College din Londra, cu o teză publicată sub titlul „Evangelical Theological Perspectives on post-Vatican II Roman Catholicism”, Frankfurt-Oxford, Peter Lang 2003. În acelaşi timp, este vice-preşedintele Alianţei Evanghelice Italiene şi membru în Comisia socio-politică a Alianţei Evanghelice Europene.
Traducere: Otniel-Laurean Vereş
Text tradus și publicat cu permisiunea autorului.
