7. The Pauline Year. A More Pauline Church?

February 21st, 2011

The Roman Catholic Church is master at celebrating special years: the year of Jubilee, the Holy year, the Marian year, the Year for priests, etc. In a sense, every year is a “special” occasion for something. So it was with the Pauline Year (PY). Designed to celebrate the bimillennium of the birth of St Paul, which historians place between the years 7 and 10 AD, the PY included a series of liturgical, cultural and ecumenical events, as well as various pastoral and social initiatives, all inspired by Pauline spirituality. It took place between June 28th 2008 and June 29th 2009 and had as its center the Basilica of Saint Paul Outside the Walls (Rome). This massive Basilica was built by Emperor Constantine (IV century AD) over the burial place of the apostle Paul and is one of the four great Roman basilicas. The occasion to assess the outcomes of the PY was given by a 500-page book entitled L’anno paolino (The Pauline Year) that was officially presented in a press conference at the Vatican on February 9th. The book is a reference tool with all kinds of information on what took place during the PY.

Ecumenical (little) achievements

One of the chief aims that stirred Benedict XVI to proclaim the PY was to have a catalyst event that would foster the ecumenical cause on behalf of Christian unity. Since Paul is a central figure for both Eastern and Western sides of the church, the idea to celebrate a Pauline year took shape. Particular attention was given to ecumenical gatherings that would re-invigorate Christian unity on the basis of a common and renewed appreciation of Paul. For Eastern Orthodox churches, the PY was meant to highlight Paul’s missions to the East and the great legacy of his teachings about the “mystery” of the faith. Solemn events and liturgies were performed during the year, even though the success has been mainly symbolic. No real breakthrough was achieved in the name of Paul as far as the Eastern front of RC ecumenism. For Protestant churches, the PY was crafted to underline the importance of justification by faith and other Pauline themes dear to Protestant hearts. The hope was to give another chance to the 1999 Joint Declaration between Roman Catholics and Lutherans on justification which promises much (i.e. agreement on the basics of the Gospel) yet is delivering very little in terms of a deepened Christian unity. During the PY, divisions over gay unions and how to respond to the challenges of secular culture further divided the relationship between historic Protestants and the RC Church. On the whole, the PY was wishful thinking as far as ecumenism is concerned. In theory it was a great idea (though quite unsubstantiated historically), but in reality it was quite the flop.

Paul’s relics

Apart from ecumenical analyses, another feature of this special year is worth mentioning. The ambitious program desired to honor the great themes of Paul’s letters: creation, sin, salvation, grace, faith, and mission. Pauline scholarship afforded the chance to produce books and convene conferences. Opportunities were created to read Paul afresh or, for most people, to read him for the first time. All this is welcome, yet it is interesting to note how Benedict XVI closed the PY. In a solemn liturgy the Pope announced a recent discovery. In the marble sarcophagus in which according to tradition Paul’s body was buried, bones of a skeleton dating to the first century AD had been found and analyzed. It is possible that these skeletal remains belong to the Apostle Paul, though no certainty can be established. The point of the Pope’s announcement was to state that these relics were going to be displayed for public veneration. While underlining great Pauline and Biblical themes such as salvation and grace, and faith and mission, the PY encouraged at the same time practices that are far from Pauline and Biblical spirituality. Paul himself wrote that the “living letter” of his service are living men and women who follow his teaching (2 Corinthians 3:2-3), rather than his dry bones calling people to bow down before them.

A Pauline church?

These comments generate a fundamental question: How is it possible to combine Paul and the veneration of relics? How is it feasible to square the spirituality of justification by faith and the cult of the dead? How is it legitimate to nurture a Christ-centered life and folk-religion practices? How is it possible to produce fine Pauline scholarship while fostering anti-Pauline habits? In fact for the RC Church not only is it possible, but it’s also mandatory. The RC worldview demands complexio oppositorum (the combination of the opposites) as its paradigm without having Scripture alone as its decisive criterion. The issue at stake is not questioning the Pauline nature of the RC Church. In a sense, the RC Church is a Pauline church. The issue is that, besides the Pauline element, the RC Church is also Petrine, Marian, Papal, Imperial, Roman, Tridentine, folk-oriented, etc. Pauline teaching is only one aspect of the whole and the whole goes far beyond the other canonical strands of the Bible. It is a “catholic” whole in the sense that it wishes to embrace all. The standing question is whether or not the PY was an opportunity to return to the Gospel or a chance to expand Roman catholicity. The latter is closer to the truth.

Leonardo De Chirico


6. The blessed John Paul II. A Christ-centered legacy?

February 7th, 2011

Karol Wojtyla (1920-2005), since1978 better known as Pope John Paul II, has been one of the most influential men of the XX century. A quick look at the titles of biographies about him shows the magnitude of the man: “The man of the end of the millennium” (L. Accattoli), “Witness to hope” (G. Weigel), “The man of the century” (J. Kwitny), “Pilgrim of the absolute” (G. Reale), “The defeater of communism” (A. Santini). As is always the case with human analyses of human biographies, celebrative voices abound as well as critical readings. Other titles point to the controversial aspects of his life: “Victory and decline” (C. Cardia), “The Pope in Winter: The Dark Face of John Paul II’s Papacy” (J. Cornwell), “The Wojtyla enigma” (J. Arias), “The last Pope king” (L. Sandri).

His life was at the centre of the major affairs of the XX century: the tragedy of Nazism and the trauma of the Second World War, the apex and fall of Communism, the Second Vatican Council and its debated implementation, the apparent triumph of Western democracy and the oppressive costs of globalization for the Majority world, the fracture of ideologies and the rise of secular hedonism. Wojtyla played a significant role in all these major events. Supporters have acclaimed his achievements in terms of navigating, surviving and overcoming the dangerous streams of our post-something world. Critics have pointed out the double-faced, contradictory trajectory of his life and his very backward looking Catholic outlook.

2011 will mark the beatification of John Paul II and the official ceremony will take place on May 1st in St. Peter’s square. Two million people are expected to take part in this massive event that will capture the attention of the whole world. So it is proper to examine the significance of the proposed beatification and how John Paul II’s legacy can be properly assessed.

First, we should inquire about the meaning of beatification in RC eyes. Beatification (from Latin beatus, blessed) is a recognition accorded by the RC Church of a dead person’s virtues and capacity to intercede on behalf of individuals who pray in his or her name. The “blessed” (so she/he is named thereafter) becomes the recipient of petitions and intercession of those who offer them. Beatification is the third of four steps in the canonization process, with the highest recognition being the sainthood of an individual. Since 1983, in order to be recognized as “blessed”, the RC Church demands that one miracle be proven to have taken place through the intercession of the person. The process towards beatification can only begin five years after the person’s death. However, in John Paul II’s case, it began much earlier. Many still remember what happens at his funerals when the crowd began to shout: “santo subito!” (“Make him a saint now!”), thus putting pressure on the hierarchy to treat him as an extraordinary case – something that even a scrupulous Pope like Benedict XVI dared not to address.

The theological significance of beatification lies in several key RC doctrines. According to Vatican II, the saints “do not cease to intercede with the Father for us, as they proffer the merits which they acquired on earth” through Christ’s mediation (Lumen Gentium, n. 49, quoted also in the Catechism, n. 956). The saints, in whose category the blessed belong, have an intercessory role on the basis of their merits which are considered within the framework of the mediation of Jesus Christ. On this basis the Christian people are encouraged to pray to the blessed for healing, protection, favor, and to nurture a profound devotion to him/her made of pilgrimages, prayer groups and chains, folk spirituality, etc. Notwithstanding all the best intentions and motivations, Evangelical eyes find it difficult not to consider the theological fabric of beatification as a means that moves people away from Christ. In this respect, it is interesting to note that John Paul II himself, in his 27 years of papal reign, proclaimed as blessed 1338 people and as saints 482 people, more than all his predecessors taken together since the XVI century! In fact, it was in 1588 that modern procedures were established for the beatification process and prior to John Paul II the RC Church proclaimed 1319 as blessed and 296 as saints.

Second, how do we assess John Paul II’s legacy? Because of the stature of the man, the question is overwhelming in every respect. Amongst the vast amount of books available, one guide in particular worth noting is Tim Perry’s edited book The Legacy of John Paul II: An Evangelical Assessment (Downers Grove, IL: IVP 2007, pp. 327). The chief reason of interest is that it is one of the few attempts to provide an evaluation from an Evangelical point of view. The book bears witness to the fact that it was under John Paul II that Evangelical attitudes toward RC began to change and become friendly, if not even cooperative. This Pope was the one who called his Church to be engaged in mission, encouraged the pro-life front, welcomed some of the Evangelical concerns in relation to Bible literacy and liturgical variety, and seemed to be closer to the Majority world than his predecessors. It also witnesses to the fact that some Evangelicals today speak of the Pope as “Holy Father” (Timothy George, pp. 309-312) – something that is not biblically natural. Moreover, in evaluating the over-all theology of his 14 encyclicals, some Evangelicals can say that it is “Bible-based, humanity-focused, Christ-centered and mission-attuned” (Jim Packer, p. 8) – something that sounds like a full endorsement.

Certainly there has been a significant shift of attitude and John Paul II has made quite an impression on many Evangelicals. The book edited by Perry contains positive comments on each encyclical signed by Wojtyla and the tone is close to admiration, with some minor criticism. Of course much of it is a fair summary of what the Pope wrote, yet selective in many ways. For instance there is no mention that each encyclical ends with an invocation to Mary, which does not represent a Christocentric and biblical pattern. Moreover, there is little recognition to the fact that, besides the Bible, papal encyclicals quote even more extensively sources of the tradition of the Church. The Bible is only one source amongst many, and apparently not the decisive one. On specific contents, Faith and Ratio (Faith and Reason, 1998) combines Aristotelian reason and Thomistic faith, a choice that leaves out many Biblical strands. Ecclesia de Eucharistia (The Church from the Eucharist, 2003) reinforces the traditional RC doctrine of the sacrificial nature of the Eucharist, its re-enactment of Jesus’ death and the practice of adoration of the host. Ut Unum Sint (That They Be One, 1995) claims that the Pope is willing to change the forms of his universal ministry but not the substance of his petrine office that supplements the headship of Christ on the church. Redemptoris Mater (The Mother of the Redeemer, 1987) is a Marian-centered re-telling of salvation history, something that the Bible does not encourage. The list could go on and on, yet one point must be further elaborated.

Marian devotion was a characterizing feature of John Paul II’s life. He believed the so-called secrets of Fatima, in which Mary played a decisive role, deviating the bullet when the Pope was shot in 1981 by the terrorist Ali Agca. Apparently, the Pope believed in Marian providence, considering Mary a major player in world affairs, both earthly and cosmic, both material and spiritual. For this reason he was able to dedicate planet earth to her at the beginning of the new millennium, along with the human family and new century, pleading for protection and guidance all the while. Moreover, his personal motto was totus tuus, totally yours, with “yours” referring to Mary. In honor of his highly Marian spirituality, the beatification ceremony will take place on May 1st, at the beginning of the Marian month according to the RC liturgical calendar.

The question remains: Is the legacy of John Paul II Bible-based and Christ-centered? The answer is not as simple and straightforward as Tim Perry’s book seems to indicate. His strong Marianism, for instance, is a defining feature of his life that always qualifies the rest. The months ahead will be another opportunity to come to terms with his pontificate, his achievements and contradictions, and indeed his inherently Roman Catholic legacy.

Leonardo De Chirico



5. A mystical view of Purgatory? On a recent catechesis by Benedict XVI

January 28th, 2011

One of the prerogatives of the teaching office of the Pope is to hold the cathedra Petri (Peter’s chair). St. Peter’s basilica hosts the relics of a chair that tradition traces back to the apostle Peter (though, like most relics, they were produced in the Middle Age). The cathedra Petri is part of the altar, so as to indicate the unique combination of the teaching and sacramental role of the Pope. The First Vatican Council (1870) introduced the dogma of the infallibility of the Pope when he speaks ex-cathedra (from the chair). This is not a physical reference to the chair, though the Pope often speaks literally from the chair when presiding over rites and functions in St. Peter’s. Ex-cathedra refers to particular conditions which confer the mark of infallibility to his teaching. Besides this unique expression of papal authority, the chair also refers to his ordinary teaching office which takes place in different forms, such as encyclicals, exhortations, speeches, books, media (both written and audio), and occasions like papal visits and the presence of regular audiences.

As part of his ordinary, weekly teaching office, the Pope delivers a catechetical speech on Wednesdays in the context of a general audience which is attended by a couple thousand pilgrims, visitors, etc. The presentation is in Italian, though written summaries of the speech in other languages are distributed to the public. All texts are readily available on the Vatican website (www.vatican.va). Generally the Pope follows series on the liturgical calendar, doctrinal topics, the lives of saints, Church traditions, etc. On January 12th, the topic of the catechesis was particularly interesting in that it touched on purgatory.

Belief in purgatory is part of the RC doctrine concerning the afterlife. It was elaborated in the Middle Ages and then stated doctrinally by the Councils of Florence (1438) and Trent (1563). It is also taught in the 1992 Catechism (nn. 1030-1032). This is to say that it is well entrenched in the tradition of the RC Church and her present-day doctrinal horizon. Purgatory basically refers to the ‚Äúfinal purification‚Äù of the saved ones in order to achieve the holiness necessary to enter heaven. The premise of purgatory is that salvation is not by grace and faith alone, but is by grace and what is achieved by means of merit and works. Purgatory is the last “work” required to get to heaven, i.e. a time of purification that lasts in proportion to what still needs to be purified. While it contains reminiscences of the language of 1 Corinthians 3:15 and 1 Peter 1:7, the driving force of its development has been the practice of prayer for the dead, as the RC Catechism honestly acknowledges. In fact, RC doctrine believes that prayers, indulgences and works of penance can be offered on behalf of the dead so that their purification through purgatory is accelerated.

In one of the first catechesis of the new year, Benedict XVI returns to the doctrine of purgatory in the context of a devotional talk on Saint Catherine of Genoa. She was a XV century mystic who is best known for her vision of purgatory. According to the Pope, Catherine does not add new revelation on purgatory, yet her visions underline the fact that it is an “interior fire” that prepares the soul for full communion with God. Rather than a physical place of fire, as portrayed by Dante’s imagination in the Divine Comedy, purgatory is depicted by Catherine of Genoa as an inner fire which elevates man’s path towards God.

The Pope makes it clear that this mystical intelligence does not alter the traditional doctrine, but expands it towards its mysterious borders. The physical, spatial dimensions of purgatory are enriched further by the mystical development. It is a matter of adding other elements to the already consolidated doctrine and not questioning its well established profile.

Purgatory has already been at the center of Benedict XVI’s magisterium in a more ample treatment. His second encyclical, Spe Salvi (Saved in hope, 2007), contains telling comments on judgment in the afterlife. In the papal encyclical, God’s judgment is a combination of justice and grace. Few people (if any) receive only his justice (i.e. punishment), and few people receive His full grace (i.e. immediate salvation). Instead most people receive both justice and grace, then purgatory is this intermediate state of the soul that discloses both (nn. 45-48). In the afterlife the soul goes through a time of purification, deserving neither justice or grace. In Spe Salvi as well, the Pope stresses the importance of prayers and acts of suffrage on behalf of the dead in order to speed their time of purification. This is based on a belief on “communion” between the living and the dead that allows the suffrage of the former for the latter.

The doctrine of purgatory is part of the RC doctrinal web that impinges on grace, sin, salvation and eternal life. It is not a disposable, secondary appendix, but an essential part of the RC view of the ordo saluti. Thus far, Benedict XVI has been re-stating and expanding its doctrinal core, adding some mystical suggestions rather than changing it towards a more biblical picture of the afterlife.

Leonardo De Chirico

5. Un punct de vedere mistic din Purgatoriu? Pe o cateheză recent de Papa Benedict al XVI-lea

Dosarele Vatican nr. 5 – Leonardo De Chirico

Una dintre prerogativele oficiului doctrinar al Papei este să ocupe cathedra Petri („scaunul lui Petru”). Basilica Sfîntului Petru adăposteşte relicvele unui scaun pe care tradiţia îl atribuie apostolului Petru (deşi, la fel ca majoritatea relicvelor, a fost produs în Evul Mediu). Cathedra Petri face parte din altar, pentru a arăta combinaţia unică dintre rolul de învăţător şi cel sacramental al Papei. Primul Conciliu de la Vatican (1870) a introdus dogma infailibilităţii Papei cînd vorbeşte ex cathedra („de la scaun”). Aceasta nu este o referinţă fizică la scaun, deşi Papa vorbeşte adesea în mod literal de pe scaun atunci cînd conduce slujbe în catedrala Sf. Petru. Mai degrabă, ex cathedra se referă la condiţiile particulare care conferă marca infailibilităţii învăţăturii date de Papă. Pe lîngă această expresie unică a autorităţii papale, scaunul se referă, de asemenea, la oficiul său doctrinar obişnuit, care are loc în diferite forme, cum ar fi enciclice, îndemnuri, discursuri, cărţi, media (atît scrisă, cît şi audio) şi ocazii ca vizitele papale şi prezenţa audienţelor regulate.

Ca parte din oficiul său doctrinar obişnuit, săptămînal, Papa rosteşte un discurs catehetic în zilele de miercuri, în contextul unei audienţe generale la care participă mii de pelerini, vizitatori, etc. Prezentarea are loc în italiană, deşi rezumate scrise ale discursului în alte limbi sînt distribuite publicului. Toate textele sînt rapid disponibile pe site-ul Vaticanului. În general, Papa urmează serii după calendarul liturgic, subiecte doctrinare, vieţile sfinţilor, tradiţiile Bisericii etc. În 12 ianuarie 2011, subiectul discursului a fost în mod deosebit interesant, prin faptul că a atins subiectul purgatoriului.

Credinţa în purgatoriu face parte din doctrina catolică despre viaţa de apoi. A fost elaborată în Evul Mediu şi apoi enunţată doctrinar de Conciliul de la Florenţa (1438) şi Trento (1563). Se găseşte de asemenea în Catehismul din 1992 (nn.1030-1032). Aceasta înseamnă că doctrina este bine stabilită în tradiţia Bisericii catolice şi în orizontul ei doctrinar prezent. Purgatoriul se referă în esenţă la „purificarea finală” a celor mîntuiţi cu scopul de a atinge sfinţenia necesară pentru a intra în cer. Premisa purgatoriului este că mîntuirea nu este numai prin har şi credinţă, ci prin har şi prin ceea ce este dobîndit cu ajutorul meritelor şi al faptelor. Purgatoriul este ultima „faptă” cerută pentru a ajunge în cer, i.e. un timp de purificare ce durează proporţional cu ceea ce trebuie încă să fie purificat. Deşi conţine reminiscenţe ale limbajului din 1 Corinteni 3:15 şi 1 Petru 1:7, forţa motrice a dezvoltării sale a fost practica rugăciunii pentru morţi, după cum recunoaşte onest Catehismul catolic. De fapt, doctrina catolică afirmă că rugăciuni, indulgenţe şi lucrări de penitenţă pot fi oferite în numele morţilor, astfel încît purificarea lor prin purgatoriu să fie accelerată.

Într-una dintre primele cateheze de la începutul anului 2011, Benedict al XVI-lea se reîntoarce la doctrina purgatoriului în contextul unei discuţii devoţionale asupra sfintei Catherina de Genoa. Aceasta a fost o mistică din secolul al XV-lea, care este cel mai mult cunoscută pentru vedenia purgatoriului. Conform Papei, Catherina nu adaugă noi revelaţii la învăţătura despre purgatoriu, însă vedeniile ei subliniază faptul că este un „foc interior” care pregăteşte sufletul pentru comuniunea deplină cu Dumnezeu. Mai degrabă decît un loc fizic de foc, aşa cum este portretizat de imaginaţia lui Dante în Divina comedie, purgatoriul este descris de Catherina de Genoa ca un foc interior care înalţă calea omului spre Dumnezeu.

Papa subliniază clar că această inteligenţă mistică nu alterează doctrina tradiţională, ci o extinde spre graniţele sale misterioase. Dimensiunile fizice, spaţiale ale purgatoriului sînt îmbogăţite de dezvoltarea mistică. Avem de-a face cu adăugarea altor elemente la doctrina deja consolidată, nu cu punerea sub semnul întrebării a profilului bine stabilit al acesteia.

Purgatoriul a fost deja în centrul magisterium-ului lui Benedict al XVI-lea într-o tratare mult mai amplă. A doua sa enciclică, Spe Salvi (2007), conţine comentarii elocvente asupra judecăţii în viaţa de apoi. În această enciclică papală, judecata lui Dumnezeu este o combinaţie de dreptate şi har. Puţini oameni (dacă există vreunii) primesc doar dreptatea Sa (i.e. pedeapsa) şi puţini primesc harul Său deplin (i.e. mîntuirea imediată). În loc de aceasta, majoritatea oamenilor primesc atît dreptate, cît şi har, astfel că purgatoriul este această stare intermediară a sufletului care le înfăţişează pe ambele (nn. 45-48). În viaţa de apoi sufletul trece printr-un timp de purificare, fără a merita nici dreptate, nici har. La fel, în Spe Salvi, Papa subliniază importanţa rugăciunilor şi a actelor de suferinţă în numele celor morţi, cu scopul de a grăbi timpul lor de purificare. Aceasta se bazează pe credinţa într-o „comuniune” între cei vii şi cei morţi, care permite suferinţele celor vii în numele celor morţi.

Doctrina purgatoriului face parte din sistemul doctrinar romano-catolic, influenţînd învăţătura despre har, păcat, mîntuire şi viaţa veşnică. Nu este un apendix secundar, dispensabil, ci o parte esenţială a viziunii romano-catolice în legătură cu ordo saluti. Pînă acum, Benedict al XVI-lea a reformulat şi extins esenţa sa doctrinară, adăugînd cîteva sugestii mistice mai degrabă decît schimbînd-o spre o imagine mai biblică a vieţii de apoi.

Leonardo De Chirico

Leonardo De Chirico este unul dintre cei mai importanţi şi activi teologi evanghelici din Italia, director adjunct al Istituto di Formazione Evangelica e Documentazione din Padova şi director al Centrului de studii de etică şi bioetică al aceluiaşi institut. Este doctor în teologie al King’s College din Londra, cu o teză publicată sub titlul „Evangelical Theological Perspectives on post-Vatican II Roman Catholicism”, Frankfurt-Oxford, Peter Lang 2003. În acelaşi timp, este vice-preşedintele Alianţei Evanghelice Italiene şi membru în Comisia socio-politică a Alianţei Evanghelice Europene.

Traducere: Otniel-Laurean Vereş
Text tradus și publicat cu permisiunea autorului.

4. Cuvîntul Domnului şi/sau Cuvîntul Bisericii? Biblia într-un recent document papal

Dosarele Vatican Nr. 4 – Leonardo De Chirico

Biblia este centrală în îndelungata controversă dintre Reforma protestantă şi romano-catolicism. Prin urmare, orice declaraţie venită din partea Papei asupra acestui subiect trebuie citită cu atenţie de către toţi cei care trăiesc o credinţă centrată în Scriptură. Documentul despre care vorbim a apărut după un sinod specific care a avut loc în 2008, cînd episcopii romano-catolici au discutat următoarea chestiune: „Cuvîntul lui Dumnezeu în viaţa şi misiunea Bisericii”. După discuţia sinodală, se obişnuieşte ca Papa să emită un document scris care rezumă esenţa dezbaterilor şi le enunţă în mod autoritativ. Acesta este cazul îndemnului apostolic post-sinodal din 2010, Verbum Domini (VD, Cuvântul Domnului), emis de Benedict al XVI-lea.

Documentul reaminteşte învăţătura romano-catolică despre Biblie, aşa cum a fost articulată şi învăţată în secolul douăzeci. În particular, VD recunoaşte constituţia dogmatică Dei Verbum (Cuvîntul lui Dumnezeu) de la Vatican II ca referinţă doctrinară supremă pentru teologia catolică a Cuvîntului lui Dumnezeu şi se vede în continuitate totală cu Conciliul Vatican II. Cel mai interesant aspect este relaţia dintre Cuvînt şi Biblie, discutată de VD.

Pentru început, VD pretinde că acest Cuvînt al lui Dumnezeu „precedă şi depăşeşte Sfînta Scriptură, cu toate acestea Scriptura, inspirată de Dumnezeu, conţine cuvîntul divin” (17). VD afirmă că Biblia este Cuvîntul lui Dumnezeu în sensul că ea conţine Cuvîntul. Avem la dispoziţie Biblia, dar există, de asemenea, un cuvînt suplimentar mai presus de Biblie care face Biblia insuficientă în sine însăşi. Miza aici nu este inspiraţia divină a Bibliei (pe care VD o susţine ferm), ci suficienţa Bibliei şi finalitatea ei. Pentru papa Ratzinger, Biblia este Cuvîntul lui Dumnezeu într-un anumit sens, dar Cuvîntul lui Dumnezeu este mai mare decît Biblia. Aceasta din urmă conţine Cuvîntul.

Pentru cititorii protestanţi în special, este potrivit aici un comentariu. Teologia liberală şi-a dezvoltat propria teologie a Cuvîntului prin care relaţia între Cuvînt şi Biblie este gîndită în moduri dialectale şi existenţiale. Cu alte cuvinte, pentru unele versiuni ale teologiei liberale, Biblia este o mărturie (failibilă) a Cuvîntului şi devine Cuvîntul lui Dumnezeu, dacă se întîmplă vreodată, cînd Duhul vorbeşte prin ea. Versiunea romano-catolică a relaţiei Cuvînt-Biblie este articulată într-un mod diferit. Premisa este aceeaşi (i.e. Biblia conţine Cuvîntul), dar desfăşurarea Cuvîntului vine prin tradiţia Bisericii romano-catolice. Separaţia între Cuvînt şi Biblie nu este existenţială, ci eclesială. Biserica este leagănul Cuvîntului, atît în forma sa trecută şi scrisă (Biblia), cît şi în rostirile ei continue (Tradiţia). În această privinţă, Benedict al XVI-lea scrie: „Biserica trăieşte cu certitudinea că Domnul ei, care a vorbit în trecut, continuă să comunice astăzi cuvîntul Său în Tradiţia sa vie şi în Sfînta Scriptură. Într-adevăr, cuvîntul lui Dumnezeu oferit nouă în Sfînta Scriptură ca mărturie inspirată a revelaţiei, împreună cu Tradiţia vie a Bisericii constituie regula supremă a credinţei” (18). Biblia este afirmată cu tărie, dar Biblia este întotdeauna însoţită şi depăşită de tradiţia mai largă, mai adîncă, vie a Bisericii, care este forma din prezent a Cuvîntului. Printre alte lucruri, aceasta înseamnă că Biblia nu este suficientă în sine pentru a ne oferi acces la Cuvînt şi nu este norma finală de credinţă şi practică. Biblia are nevoie să fie suplimentată de Catehismul Bisericii Catolice, care este „o expresie semnificativă a Tradiţiei vii a Bisericii şi o normă sigură pentru învăţarea credinţei” (74).

Astfel, VD menţine o viziune dinamică a Cuvîntului, prin care Biblia este un recipient divin stabilit al Cuvîntului. Totuşi, punctul final de referinţă al Cuvîntului este Biserica, din care vine Biblia şi prin care Cuvîntul prezent al lui Dumnezeu răsună.

Multe întrebări se ridică din imaginea zugrăvită de VD, care este total coerentă cu Vatican II şi Conciliul din Trento. Din moment ce VD nu este un tratat sistematic, ci mai degrabă un îndemn scris, numai cîteva puncte sînt menţionate în ceea ce priveşte explicarea modului în care Biblia se relaţionează la Cuvînt.

În primul rînd, rolul „revelaţiilor personale” (ex. viziuni marianice şi revelaţii continue confirmate de Biserica Catolică). Pe lîngă Biblie, ele „introduc noi accente, dau naştere la noi forme de pietate sau le aprofundează pe cele mai vechi” (14). Revelaţiile personale sunt baza cultelor marianice de la Lourdes, Fatima şi Medjugorie, de exemplu. Pentru evanghelici, acestea nu pot fi puse în acord cu învăţătura biblică fundamentală, totuşi punctul normativ pentru „revelaţiile personale” este tradiţia Bisericii, nu Scriptura singură. Pentru Biserica Catolică, fundamentarea credinţei pe Biblie este importantă, dar neconcludentă. Există standarde suplimentare pentru discernămîntul spiritual, care merg dincolo de Scriptură.

În al doilea rînd, citirea „eclesială” a Bisericii. Conform VD, Scriptura nu trebuie citită niciodată independent. Citirea trebuie să fie întotdeauna o „experienţă eclesială”, i.e. ceva făcut în comuniune cu Biserica. Miza nu este doar metodologică, ca şi cum citirea personală trebuie înlocuită de grupuri de studiu la nivel parohial conduse de preoţi, ci de asemenea hermeneutică. „O interpretare autentică a Bibliei trebuie să fie întotdeauna în armonie cu credinţa Bisericii Catolice” (30). Citirea Bibliei trebuie să fie un exerciţiu făcut în armonie cu biserica instituţională, atît în formele ei, cît şi în rezultate. După cît se pare, există multă înţelepciune în aceste afirmaţii, în special avînd în vedere riscurile reale de interpretări fanteziste, individualiste şi stranii din partea cititorilor izolaţi ai Bibliei. Cu toate acestea, ceva lipseşte aici. Pentru o Biserică ce a interzis timp de secole citirea Bibliei în limbile vernaculare este cel puţin nefericit că nu este spus nici măcar un singur cuvînt de pocăinţă. Pentru o Bierică ce i-a împiedicat pe oameni să aibă acces la Biblie pînă în urmă cu cincizeci de ani, este cel puţin enigmatic că nu este folosit nici un singur cuvînt pentru a sublinia nevoia Bisericii pentru auto-corectare şi vigilenţă. Mai mult, dacă citirea Bibliei trebuie făcută întotdeauna sub îndrumarea instituţiei, ce se întîmplă dacă instituţia însăşi cade în greşeală, erezie sau apostazie? Cum corectează Duhul o biserică păcătoasă dacă nu prin Cuvînt biblic? În istoria Bisericii, învăţătura Bibliei a trebuit să fie uneori pusă împotriva bisericii instituţionale şi a acordului ei. Numai o auto-proclamată Biserică infailibilă poate cere supunere totală faţă de „ochiul veghetor al sfîntului magisteriu” (45) fără a avea un tribunal final. Chestiunea în joc este: cine are cuvîntul final? Biblia sau Biserica Catolică? Din moment ce Biserica este „casa cuvîntului” (52), VD răspunde: ultima!

În al treilea rînd, practica interpretării biblice. O citire romano-catolică a Bibliei corect definită necesită acceptarea unităţii întregii Scripturi („exegeză canonică”), precum şi ascultare faţă de Tradiţia vie a întregii Biserici şi combinaţia între nivelul istorico-critic şi cel teologic de interpretare (34). Biserica Catolică se teme de două extreme: pe de o parte de aroganţa critică ce distruge unitatea Bibliei şi respinge originile ei divine; pe de altă parte, abordarea fundamentalistă care oferă „interpretări subiective, arbitrare şi anti-eclesiale” (44). Sînt posibile două scurte comentarii. 1. În opinia publică, Benedict al XVI-lea este adesea descris ca un campion al citirii „spirituale” a Bibliei (de ex. aclamata sa carte Isus din Nazaret, 2007). Totuşi, VD recunoaşte fără probleme beneficiile metodelor istorico-critice (32), respingînd pretenţiile lor extreme atunci cînd sînt opuse consideraţiilor teologice. Deşi nu este el însuşi liberal, Ratzinger nu aparţine aceleiaşi tipologii de cercetare biblică conservatoare, care poate fi găsită în cercurile evanghelice. Orice suprapunere simplistică tulbură apele. 2. Fundamentalismul nu este definit în vreun fel, cu toate acestea este destinatarul unei puternice critici. Nu este oferită nicio referinţă la literatura fundamentalistă, în schimb sînt făcute afirmaţii negative în ceea ce priveşte teoria dictării sau lipsa de recunoaştere a limbajului Bibliei ca fiind condiţionat de timpuri şi cultură. Cine, oare, crede că Biblia a fost mecanic dictată sau că limbajul ei este o realitate angelică? Impresia este că, aici, VD luptă cu un duşman de paie.

În al patrulea şi ultimul rînd, contextul liturgic este o abordare potrivită pentru Scriptură. Citirea Bibliei ca o experienţă eclesială înseamnă că trebuie să aibă loc într-un context liturgic stabilit de Biserica Catolică. „Locul privilegiat pentru citirea în rugăciune a Sfintei Scripturi este liturghia şi în special Euharistia, în care, celebrînd trupul şi sîngele lui Cristos în sacrament, cuvîntul însuşi este prezent şi la lucru în mijlocul nostru” (86). Auzirea Cuvîntului lui Dumnezeu este rodnică atunci cînd sînt întrunite cîteva condiţii: administrarea Euharistiei (54) şi alte sacramente (61), Liturghia orelor (62), practica dobîndirii indulgenţelor (61) şi recitarea Sfîntului Rozariu (88). Conform VD, Biblia nu poate fi niciodată singură, ci trebuie să fie întotdeauna înconjurată de accesoriile eclesiastice care alimentează, direcţionează şi guvernează citirea şi interpretarea biblică. Astfel, Biblia nu este niciodată liberă să călăuzească Biserica, ci întotdeauna condiţionată de anumite practici extra-biblice ale Bisericii.

Declaraţia papală încurajează citirea Bibliei şi aceasta este o veste bună. Întrebarea fundamentală rămîne: al cui cuvînt este Verbum Domini? Al Bibliei şi/sau al Bisericii?

Leonardo De Chirico

Leonardo De Chirico este unul dintre cei mai importanţi şi activi teologi evanghelici din Italia, director adjunct al Istituto di Formazione Evangelica e Documentazione din Padova şi director al Centrului de studii de etică şi bioetică al aceluiaşi institut. Este doctor în teologie al King’s College din Londra, cu o teză publicată sub titlul „Evangelical Theological Perspectives on post-Vatican II Roman Catholicism”, Frankfurt-Oxford, Peter Lang 2003. În acelaşi timp, este vice-preşedintele Alianţei Evanghelice Italiene şi membru în Comisia socio-politică a Alianţei Evanghelice Europene.

Traducere: Otniel-Laurean Vereş
Text tradus și publicat cu permisiunea autorului.