Au trecut trei luni de la alegerea lui Jorge Mario Bergoglio ca Papa Francisc (12.03.2013). După vîlva creată de demisia lui Benedict al XVI-lea și surpriza primului Papă latino-american, a venit poate timpul primelor evaluări. Am stat de vorbă cu Leonardo De Chirico, teolog evanghelic și participant la dialogul dintre Alianța Evanghelică Mondială și Consiliul pontifical pentru unitatea creștinilor.
Odată cu alegerea Papei Francisc, s-a creat impresia că avem de-a face cu o „noutate”. Este așa?
Ca să spunem adevărul, Bergoglio a fost candidatul care, la conclavul din 2005 ce l-a ales pe Ratzinger, a cules voturile grupului favorabil cardinalului Martini. Iezuit asemenea lui Martini, a fost perceput ca un candidat al „progresiștilor” și, prin urmare, al celor care nu-l doreau pe Ratzinger. Faptul că a avut întotdeauna un profil prea puțin bătător la ochi cu siguranță nu îl face un „parvenit”. Arhiepiscop de Buenos Aires din 1998, cardinal din 2001, Bergoglio este orice altceva, dar nu o noutate. Face parte din establishment-ul catolic din vremea lui Ioan Paul al II-lea.
Și totuși a dat impresia imprimării unei certe discontinuități față de trecutul recent …
Da, sigur, alegerea numelui (Francisc) vrea să evoce o preferință pentru sărăcie, chiar dacă trebuie să ne amintim că Francisc d’Assisi a dorit sărăcia pentru sine, dar a legitimat opulența bisericii lui Inocențiu al III-lea. Cu alte cuvinte, s-a gîndit la sărăcie ca la o alegere pe care puțini ar face-o, nu ca practică a bisericii instituționale. Papa Francisc a vorbit despre sărăcie și a dat cîteva semnale cu privire la un stil de papat mai sobru și mai cumpătat. Și totuși, una este să-ți atragi simpatia opiniei publice cu câteva gesturi demonstrative ale sărăciei, alta să demontezi puterea patrimonială, economică și financiară a bisericii. Pînă acum, totul este ca mai înainte.
De ce a fost ales Bergoglio?
Aș spune din două motive. În primul rînd, pentru a marca o cezură față de Benedict al XVI-lea. În anturajul oficial, nimeni nu va spune vreodată că papatul lui Ratzinger a fost un faliment, dar alegerea lui Bergoglio este o admitere evidentă a acestui fapt. Ratzinger trebuia să readucă vechea lume în ordine, dar a contribuit la îndepărtarea sa de biserică. Trebuia să înalțe ortodoxia doctrinară, dar motivele pentru care va rămîne în amintire vor fi scandalurile Vatileaks, abuzurile sexuale, conflictele în interiorul curiei romane etc. Cu alegerea lui Bergoglio, accentul trece de la doctrină la pastorală, de la papa-profesor la papa-comunicator, de la confruntarea cu post-iluminismul occidental la dialogul cu masele mai simple intelectual din sudul lumii. De la cuvintele ratzingeriene de ordine „credință și rațiune” la cele bergogliene „milă și simplitate”. Catolicismul fluctuează constant între aceste polarități, iar alegerea lui Bergoglio este un indiciu clar al căutării unui nou echilibru intern.
Al doilea motiv?
E un considerent geo-politic. Axa creștinismului s-a stabilit în emisfera sudică. Speranța cu Ratzinger era de a recupera Occidentul, dar această misiune a falimentat. Între timp, Biserica catolică riscă să piardă, dincolo de Europa secularizată, chiar America Latină, odată cu avansul bisericilor evanghelice. Pînă acum, politica catolică a fost aceea de a eticheta evanghelicii drept „secte”, dar aceasta nu a oprit eroziunea în favoarea evanghelicilor. Acum, Biserica catolică pune în fruntea continentului pe nimeni altul decît Papa. Evident, în America Latină se joacă o partidă importantă pentru următoarele decenii. Faptul că Bergoglio este argentinian de origine italiană semnalează dorința bisericii de a se ocupa de acest continent, fără a scăpa din vedere Europa.
Evanghelicii din lume au salutat, în general, cu căldură alegerea lui Francisc …
În America Latină am asistat la predominarea unui sentiment național-sportiv, cu nuanțe de galerie de stadion. Reacția emotivă a stîrnit o identificare ca și cum Bergoglio ar fi fost un „star” care interpretează răscumpărarea unui continent. Aceste reacții au arătat un caracter evanghelic din anumite puncte de vedere superficial și naiv. A produs un anumit impact vederea unui Papă ales mai ales pentru a-i combate, care să fie salutat de evanghelici ca un „campion” național.
Între timp, ce semnale dă Papa referitor la temele dragi evanghelicilor?
Primul discurs al Papei a fost plin de referințe la Maria. Primul act al Papei a fost să încredințeze lumea în mîinile Mariei. Asistăm la un fel de re-marianizare a papatului. Alte indicii au marcat puternica trăsătură universalistă a catolicismului, cum este recenta referire la salvarea tuturor, inclusiv a ateilor. În intervențiile sale, este constantă sublinierea punctelor cardinale ale doctrinei catolice. Totul este asezonat cu un limbaj care pare a fi vecin cu cel evanghelic. Însă e nevoie să știm să trecem dincolo de fragmente și sugestii, pentru a vedea „catolicitatea” foarte învăluitoare și foarte tradițională a Papei Francisc.
Leonardo De Chirico este unul dintre cei mai importanţi şi activi teologi evanghelici din Italia, director adjunct al Istituto di Formazione Evangelica e Documentazione din Padova şi director al Centrului de studii de etică şi bioetică al aceluiaşi institut. Este doctor în teologie al King’s College din Londra, cu o teză publicată sub titlul „Evangelical Theological Perspectives on post-Vatican II Roman Catholicism”, Frankfurt-Oxford, Peter Lang 2003. În acelaşi timp, este vice-preşedintele Alianţei Evanghelice Italiene şi membru în Comisia socio-politică a Alianţei Evanghelice Europene.
Traducere: Otniel-Laurean Vereş
Text tradus și publicat cu permisiunea autorului.
