Category: Other articles

El tema es aprovechar este evento simbólico para empezar a advertir lo que está surgiendo en lo que se refiere a la interpretación del papado de Francisco.

30 DE JUNIO DE 2013

Hace algo más de cien días, el 12 de marzo de 2013, el Cardenal Bergoglio fue elegido para ocupar la “silla de Pedro” convirtiéndose en el papa Francisco, el 266º Papa de la Iglesia Católico Romana.

Esta cuenta da por hecho que Pedro fue el primer Papa y que una cadena ininterrumpida de sucesores ha continuado hasta ahora.

Esta consideración teológica de la historia de la Iglesia es, por supuesto, discutible pero esta no es ahora la cuestión. El tema es aprovechar este evento simbólico para empezar a advertir lo que está surgiendo en lo que se refiere a la interpretación del papado de Francisco.

EXPOSICIÓN CONTINUA
Francisco habla en público cada día. Celebra la misa todas las mañanas a las siete y un sumario de su homilía diaria está rápidamente disponible para los medios de comunicación. La esencia de la misma se publica en el Twitter.

Sus discursos son mucho más sencillos y cortos que los de Benedicto XVI, el lenguaje es espontáneo y la estructura frecuentemente pone de relieve palabras sueltas importantes que forman el cuerpo de su reflexión. Siempre hay una aplicación personal y el destinatario de la misma es “nosotros” más que “vosotros” o “ellos”.

Utiliza muy pocas citas procedentes de la tradición de la Iglesia (los Padres de la Iglesia estaban siempre presentes en las charlas de Ratzinger) y más referencias a los episodios de la vida diaria y citas bíblicas.

A Francisco le gusta estar rodeado de gente. Escogió no vivir aislado en los apartamentos papales sino permanecer en la casa de huéspedes del Vaticano, compartiendo el comedor y otros espacios comunes con otras personas. Sus audiencias públicas de los miércoles en la plaza de San Pedro son menos concentradas en las palabras y están más dedicadas a las interacciones personales.

Normalmente, da la vuelta alrededor de la plaza, se para aquí y allá para tocar a la gente, besar a los bebés y jugar con los niños intercambiando sombreros y recibiendo regalos. El aspecto emocional predomina sobre el cognitivo. Francisco se parece poco a un Papa hierático e inalcanzable y más a un Papa tipo paternal o “hermano mayor”, que muestra toda su encantadora personalidad.

DEL FIN DEL MUNDO A LOS CONFINES DEL MUNDO
Cuando fue elegido, Francisco dijo que venía del “fin del mundo”. Ratzinger había venido del “corazón” de Europa y él viene de los límites del globo partiendo de una perspectiva occidental o Eurocéntrica.

Es consciente de sus orígenes en el sur Global y su historial también determina su objetivo. A menudo dice que la misión de la Iglesia es ir a las periferias del mundo y ser atraídos por aquellos que están fuera de los diferentes centros de poder e influencia.

De donde él viene es donde quiere ir.Ahora que dirige el “centro” de una institución global, será interesante ver que significa ir a las periferias para una organización centralizada y autorreferente como es el Vaticano. Francisco parece dispuesto a desplazar la atención hacia los confines del mundo, geográfica y socialmente.

INFILTRACIÓN EN LUGAR DE CONFRONTACIÓN
Su estilo de razonamiento también se está superando. Mientras que Ratzinger solía ser visto como conflictivo en su acercamiento a la cultura occidental (a menudo golpeando la cabeza del “nihilismo”, la “dictadura del relativismo”, etc.) a Bergoglio se le percibe como una persona apacible que estimula la atención en vez de machacar a sus oyentes.

En los temas de la vida es tradicional pero no de una forma fastidiosa para la gente secular. En el matrimonio es conservador pero capaz de mantener un diálogo abierto con el “lobby gay”.

Su estrategia parece ser la de la infiltración más que la de la confrontación.

Sobre el diálogo interreligioso siempre hace hincapié en la hermandad de todas las personas religiosas, dejando de lado las cuestiones controvertidas. La misericordia tiene la última palabra. El tiene una actitud de abrazar antes que una perspectiva de tira y afloja.

ECUMENISMO ESPIRITUAL
Su talante fraternal también es cierto en lo que se refiere al ecumenismo. Francisco habla mucho acerca de la unidad de los cristianos y enfatiza la importancia de la plegaria común y las relaciones fraternales.

Técnicamente, esto es todo sobre el “ecumenismo espiritual”, es decir, la unidad que se expresa en la oración conjunta, aunque no ha utilizado este lenguaje hasta ahora.

A todos los homólogos no católicos, desde los liberales protestantes a muchos evangélicos, parece gustarles esta actitud y tienen la impresión de que es fácil de llevar por lo que a la unidad se refiere.

En una reciente audiencia en la plaza de San Pedro dijo que había pasado media hora en oración con un pastor evangélico italiano (19 de Junio). Poca gente prestó atención a lo que había dicho antes, o sea, que la unidad significa estar en comunión con el Papa y los obispos.

Más allá del lenguaje aparentemente paulino, avaló el punto de vista católico romano de que la unidad significa estar cum Petro (con Pedro) y sub Petro (bajo Pedro). La relación con el Papa define la unidad cristiana. Entretanto, él ha sido abiertamente mariano en sus devociones y muy centrado en la Eucaristía en sus enseñanzas.

POBREZA, POBREZA …
La pobreza es un lema del pontificado de Bergoglio. La elección del nombre Francisco indicaba todo un programa. Sin duda, le ha dado una tendencia más sobria a lo que significa “vivir como un Papa”.

Lleva una cruz de hierro en lugar de una de oro. Usa vestiduras menos lujosas y pide un estilo de vida sencillo.

En un comentario sobre los recientes escándalos financieros, humorísticamente dijo que Pedro ¡no tenía ningún banco! El problema es que el Papa ¡tiene un banco! ¿Tendrá Francisco el valor de cerrarlo?

La referencia a Francisco de Asís marca su grandeza pero quizás también sus límites. Francisco habló de la pobreza y vivió en la pobreza en el siglo XIII, pero la Iglesia que presentaba permaneció opulenta y siguió en la consecución de sus asuntos mundanos.

¿Será capaz o estará dispuesto el papa Francisco de llevar a cabo en la Iglesia las prácticas que marcan la sencillez y la frugalidad? Tal vez deberíamos esperar otros cien días antes de contestar.

^{Traducción: Rosa Gubianas}

 

Au trecut trei luni de la alegerea lui Jorge Mario Bergoglio ca Papa Francisc (12.03.2013). După vîlva creată de demisia lui Benedict al XVI-lea și surpriza primului Papă latino-american, a venit poate timpul primelor evaluări. Am stat de vorbă cu Leonardo De Chirico, teolog evanghelic și participant la dialogul dintre Alianța Evanghelică Mondială și Consiliul pontifical pentru unitatea creștinilor.

Odată cu alegerea Papei Francisc, s-a creat impresia că avem de-a face cu o „noutate”. Este așa?

Ca să spunem adevărul, Bergoglio a fost candidatul care, la conclavul din 2005 ce l-a ales pe Ratzinger, a cules voturile grupului favorabil cardinalului Martini. Iezuit asemenea lui Martini, a fost perceput ca un candidat al „progresiștilor” și, prin urmare, al celor care nu-l doreau pe Ratzinger. Faptul că a avut întotdeauna un profil prea puțin bătător la ochi cu siguranță nu îl face un „parvenit”. Arhiepiscop de Buenos Aires din 1998, cardinal din 2001, Bergoglio este orice altceva, dar nu o noutate. Face parte din establishment-ul catolic din vremea lui Ioan Paul al II-lea.

Și totuși a dat impresia imprimării unei certe discontinuități față de trecutul recent …

Da, sigur, alegerea numelui (Francisc) vrea să evoce o preferință pentru sărăcie, chiar dacă trebuie să ne amintim că Francisc d’Assisi a dorit sărăcia pentru sine, dar a legitimat opulența bisericii lui Inocențiu al III-lea. Cu alte cuvinte, s-a gîndit la sărăcie ca la o alegere pe care puțini ar face-o, nu ca practică a bisericii instituționale. Papa Francisc a vorbit despre sărăcie și a dat cîteva semnale cu privire la un stil de papat mai sobru și mai cumpătat. Și totuși, una este să-ți atragi simpatia opiniei publice cu câteva gesturi demonstrative ale sărăciei, alta să demontezi puterea patrimonială, economică și financiară a bisericii. Pînă acum, totul este ca mai înainte.

De ce a fost ales Bergoglio?

Aș spune din două motive. În primul rînd, pentru a marca o cezură față de Benedict al XVI-lea. În anturajul oficial, nimeni nu va spune vreodată că papatul lui Ratzinger a fost un faliment, dar alegerea lui Bergoglio este o admitere evidentă a acestui fapt. Ratzinger trebuia să readucă vechea lume în ordine, dar a contribuit la îndepărtarea sa de biserică. Trebuia să înalțe ortodoxia doctrinară, dar motivele pentru care va rămîne în amintire vor fi scandalurile Vatileaks, abuzurile sexuale, conflictele în interiorul curiei romane etc. Cu alegerea lui Bergoglio, accentul trece de la doctrină la pastorală, de la papa-profesor la papa-comunicator, de la confruntarea cu post-iluminismul occidental la dialogul cu masele mai simple intelectual din sudul lumii. De la cuvintele ratzingeriene de ordine „credință și rațiune” la cele bergogliene „milă și simplitate”. Catolicismul fluctuează constant între aceste polarități, iar alegerea lui Bergoglio este un indiciu clar al căutării unui nou echilibru intern.

Al doilea motiv?

E un considerent geo-politic. Axa creștinismului s-a stabilit în emisfera sudică. Speranța cu Ratzinger era de a recupera Occidentul, dar această misiune a falimentat. Între timp, Biserica catolică riscă să piardă, dincolo de Europa secularizată, chiar America Latină, odată cu avansul bisericilor evanghelice. Pînă acum, politica catolică a fost aceea de a eticheta evanghelicii drept „secte”, dar aceasta nu a oprit eroziunea în favoarea evanghelicilor. Acum, Biserica catolică pune în fruntea continentului pe nimeni altul decît Papa. Evident, în America Latină se joacă o partidă importantă pentru următoarele decenii. Faptul că Bergoglio este argentinian de origine italiană semnalează dorința bisericii de a se ocupa de acest continent, fără a scăpa din vedere Europa.

Evanghelicii din lume au salutat, în general, cu căldură alegerea lui Francisc …

În America Latină am asistat la predominarea unui sentiment național-sportiv, cu nuanțe de galerie de stadion. Reacția emotivă a stîrnit o identificare ca și cum Bergoglio ar fi fost un „star” care interpretează răscumpărarea unui continent. Aceste reacții au arătat un caracter evanghelic din anumite puncte de vedere superficial și naiv. A produs un anumit impact vederea unui Papă ales mai ales pentru a-i combate, care să fie salutat de evanghelici ca un „campion” național.

Între timp, ce semnale dă Papa referitor la temele dragi evanghelicilor?

Primul discurs al Papei a fost plin de referințe la Maria. Primul act al Papei a fost să încredințeze lumea în mîinile Mariei. Asistăm la un fel de re-marianizare a papatului. Alte indicii au marcat puternica trăsătură universalistă a catolicismului, cum este recenta referire la salvarea tuturor, inclusiv a ateilor. În intervențiile sale, este constantă sublinierea punctelor cardinale ale doctrinei catolice. Totul este asezonat cu un limbaj care pare a fi vecin cu cel evanghelic. Însă e nevoie să știm să trecem dincolo de fragmente și sugestii, pentru a vedea „catolicitatea” foarte învăluitoare și foarte tradițională a Papei Francisc.

Leonardo De Chirico este unul dintre cei mai importanţi şi activi teologi evanghelici din Italia, director adjunct al Istituto di Formazione Evangelica e Documentazione din Padova şi director al Centrului de studii de etică şi bioetică al aceluiaşi institut. Este doctor în teologie al King’s College din Londra, cu o teză publicată sub titlul „Evangelical Theological Perspectives on post-Vatican II Roman Catholicism”, Frankfurt-Oxford, Peter Lang 2003. În acelaşi timp, este vice-preşedintele Alianţei Evanghelice Italiene şi membru în Comisia socio-politică a Alianţei Evanghelice Europene.

Traducere: Otniel-Laurean Vereş
Text tradus și publicat cu permisiunea autorului.

 

Un’intervista a Leonardo De Chirico (12/6/2013)

Sono passati tre mesi dall’elezione di Jorge Mario Bergoglio a Papa Francesco (12/3/2013). Dopo il clamore delle dimissioni di Benedetto XVI e la sorpresa per il primo papa latinoamericano, è forse giunto il tempo delle prime valutazioni. Ne abbiamo parlato con Leonardo De Chirico, teologo evangelico italiano e partecipante al dialogo tra l’Alleanza Evangelica Mondiale ed il Pontificio Consiglio per l’Unità dei Cristiani.

 Con l’elezione di Papa Francesco è stata data l’impressione che si sia trattato di una “novità”. E’ così?

 A dire il vero, Bergoglio è stato il candidato che, nel conclave del 2005 che elesse Ratzinger, ha raccolto i voti del gruppo favorevole al card. Martini. Gesuita come Martini, fu percepito come il candidato dei “progressisti” e comunque di quelli che non volevano Ratzinger. Il fatto che abbia sempre avuto un profilo poco appariscente non lo rende certo un “parvenu”. Arcivescovo di Buenos Aires dal 1998, cardinale dal 2001, Bergoglio è tutt’altro che una novità. E’ parte dell’establishment cattolico dai tempi di Giovanni Paolo II.

 Eppure ha dato l’impressione di imprimere una certa discontinuità rispetto al recente passato …

 Sì, certo, la scelta del nome (Francesco) vuole evocare una preferenza per la povertà, anche se bisogna ricordare che Francesco d’Assisi volle la povertà per sé ma legittimò l’opulenza della chiesa di Innocenzo III. In altre parole, pensò alla povertà come ad una scelta di pochi, non come alla prassi della chiesa istituzionale. Papa Francesco ha parlato di povertà e ha dato qualche segnale di uno stile di papato più sobrio e frugale. Tuttavia, un conto è cercare di accattivarsi l’opinione pubblica con qualche gesto pauperistico, altro è smantellare la potenza patrimoniale, economica e finanziaria della chiesa. Sinora è tutto come prima.

 Perché è stato scelto Bergoglio?

 Direi due motivi. Primo per marcare una cesura rispetto a Benedetto XVI. Negli ambienti ufficiali, nessuno mai dirà che il papato Ratzinger sia stato un fallimento, ma la scelta di Bergoglio è un’ammissione evidente. Ratzinger doveva riportare il vecchio mondo all’ordine, ma ha contribuito al suo ulteriore allontanamento dalla chiesa. Doveva esaltare l’ortodossia dottrinale, ma le ragioni per cui sarà ricordato saranno gli scandali dei Vatileaks, degli abusi sessuali, degli conflitti dentro la curia romana, ecc. Con la scelta di Bergoglio, l’enfasi passa dalla dottrina alla pastorale, dal papa professore al papa comunicatore, dal confronto con il post-illuminismo occidentale al dialogo con le masse più semplici intellettualmente del sud del mondo. Dalle parole d’ordine ratzingeriane “fede e ragione” a quelle bergogliane “misericordia e semplicità”. Il cattolicesimo fluttua costantemente tra queste polarità e l’elezione di Bergoglio è un chiaro indicatore della ricerca di un nuovo equilibrio interno.

 La seconda ragione?

E’ una considerazione geo-politica. L’asse del cristianesimo si è spostato nell’emisfero sud. La speranza con Ratzinger era di recuperare l’Occidente, ma questa “mission” è fallita. Nel frattempo, la chiesa cattolica sta correndo il rischio di perdere, oltre l’Europa secolarizzata, anche l’America Latina con l’avanzata delle chiese evangeliche. Sino ad ora, la politica cattolica è stata quella di bollare gli evangelici come “sette”, ma ciò non ha fermato l’erosione a favore degli evangelici. Ora la chiesa cattolica mette a presidio del continente niente meno che il papa. In America Latina si gioca evidentemente una partita importante per i prossimi decenni.  Il fatto che Bergoglio sia argentino di famiglia italiana segna la volontà di occuparsi di quel continente senza perdere di vista l’Europa.

 Gli evangelici nel mondo hanno generalmente salutato calorosamente l’elezione di Francesco …

 In America Latina abbiamo assistito al prevalere di un sentimento nazional-sportivo, con toni da curva da stadio. La reazione emotiva ha innescato un’identificazione come se Bergoglio fosse la “star” che interpreta il riscatto di un continente. Queste reazioni hanno mostrato un carattere evangelico per certi versi superficiale e ingenuo. Ha fatto un certo effetto vedere un papa che è stato eletto soprattutto per contrastarli venire salutato dagli evangelici come un “campione” nazionale.

 Nel frattempo, quali segnali sta dando il Papa rispetto ai temi cari agli evangelici?

 Il primo discorso da Papa è stato infarcito di riferimenti alla Madonna. Il primo atto da Papa è stato affidare il mondo a Maria. Stiamo assistendo ad una sorta di ri-marianizzazione del papato. Altri suoi accenni hanno marcato il forte tratto universalistico del cattolicesimo, come il recente riferimento alla salvezza di tutti, atei compresi. Nei suoi interventi, è costante la sottolineatura dei punti cardine della dottrina cattolica. Il tutto è anche condito con un linguaggio che sembra essere vicino a quello evangelico. Ma occorre saper andare oltre i frammenti e le suggestioni per vedere la “cattolicità” molto avvolgente e molto tradizionale del messaggio di Francesco.

El arte contemporáneo sigue siendo profundamente religioso pero parece ser que la historia cristiana apenas lo desafía y lo provoca.

09 DE JUNIO DE 2013

Hoy en día “las artes” es un término que cautiva la imaginación de muchos círculos evangélicos. Actualmente si quieres ser moderno y relevante, tal como seguramente deseas ser en tu ministerio, debes hablar sobre las artes. No obstante, el problema con toda esta charla acerca de las artes es que es difícil aportar algo de manera inteligente si no hay un conocimiento profundo y experiencia de la materia.

No es tanto una cuestión de relación personal o preparación, sino más bien un asunto de insensibilidad cultural que a veces raya la ingenuidad.

Hablando en términos generales, la cultura evangélica se ha configurado en gran medida por una actitud recelosa hacia las artes, invirtiendo más en la eficacia que en la estética, tratando de alcanzar más resultados que belleza y con miras a la mente más que a inspirar la imaginación.

Nuestros sentidos están mal aclimatados a la vida artística y, por consiguiente, no pueden alimentarse con los signos y los símbolos. El resultado es que lo que producimos en función de obras de arte es con frecuencia, desconcertante, y lo que decimos sobre las artes es superficial. Pero esto es únicamente una parte de la historia.

La tradición católico romana, sin embargo, ha seguido otra dirección, yendo tal vez al extremo opuesto. Allí encontramos una saturación de las artes hasta el punto en que puede existir el riesgo de idolatrarlas.

Una vez dicho esto, todas las tradiciones cristianas tienen un problema con las artes. Desde finales del siglo XIX, las artes contemporáneas han abandonado en gran parte su habitual inspiración cristiana.

“La Iglesia” ha dejado de ser considerada la casa de las artes y los artistas en general se han sentido alienados por el cristianismo y la iglesia. Como consecuencia de todo ello hemos presenciado una ruptura significativa entre los dos.

El arte contemporáneo sigue siendo profundamente religioso pero parece ser que la historia cristiana apenas lo desafía y lo provoca.

REAPERTURA DEL DIÁLOGO IGLESIA CATÓLICA-ARTE
¿Cómo está tratando el Vaticano este asunto? El Vaticano piensa y actúa institucionalmente a través de su Consejo Pontificio para la Cultura.

Su presidente el Cardenal Gianfranco Ravasi, ha dicho repetidas veces que la ICAR necesita un cauce de diálogo con los artistas. En 2009, durante el pontificado de Benedicto XVI, organizó una reunión de cientos de artistas internacionales con el Papa en la Capilla Sixtina.

Allí, en el “templo” donde se celebró el matrimonio entre la Iglesia y las artes (pensemos en Miguel Angel pintando para varios pontífices), el Papa reafirmaba el hecho de que la ICAR acostumbraba a ser y todavía lo es el “hogar” y la “madre” de las artes. Añadió que no hay ninguna razón para que ambas se divorcien y todas las razones para reafirmar su mutua amistad.

UNA EXPOSICIÓN VATICANA EN VENECIA
Después de mucha charla y discusión, el Vaticano participará pronto en una exposición de arte mundialmente famosa: la Bienal de Venecia. Ha sido durante un siglo una de las más prestigiosas instituciones culturales del mundo.

Desde su fundación en 1895, ha estado en la vanguardia, promocionando nuevas tendencias artísticas y organizando eventos internacionales relativos a las artes contemporáneas: el Festival Internacional de Cine, la Exposición Internacional de Arte y la Exposición Internacional de Arquitectura, así como también el Festival de Música Contemporánea y el Festival del Teatro, ahora acompañado por el Festival de Danza Contemporánea.

La 55ª Exposición Internacional de Arte estará abierta al público desde el 1 de Junio hasta el 10 de Noviembre de 2013, en el Giardini, el Arsenale y en varios recintos de los alrededores de la ciudad de Venecia.

La exposición vaticana se titula “In Principio” (En el Principio) y contiene obras de artistas tales como Josef Koudelka, Lawrence Carroll y Studio Azzurro.

Esta es la descripción que hace el Consejo Pontificio: Para la primera participación de la Santa Sede con Pabellón propio en la Bienal de Venecia, hemos elegido un tema que es fundamental para la cultura y la tradición de la Iglesia y una fuente de inspiración para muchos artistas: las historias que se cuentan en el Libro de Génesis. En concreto, el foco está en los primeros once capítulos, puesto que éstos están dedicados al misterio de los orígenes del hombre, la introducción del mal en la historia y nuestra esperanza y proyectos futuros después de la devastación que está representada simbólicamente por el Diluvio. Varios debates de amplio alcance sobre la multiplicidad de los temas llevaron a tres áreas temáticas que se escogieron entre las de los artistas que habían participado: Creazione (la Creación), De-Creazione (la Descreación) y el Nuevo Hombre o Ri-Creazione (la Recreación). Fascinante.

LOS DOS ENFOQUES
¿Se reabrirá el diálogo con esta exposición? Es difícil decirlo. Lo que quizás vale la pena destacar, no obstante, es la diferencia entre los enfoques evangélicos y los católico romanos sobre el tema.

Mientras que los evangélicos tienden a trabajar de abajo hacia arriba desde un nivel de las bases, la IglesiaCatólicaelije trabajar de arriba hacia abajo, es decir, desde las exposiciones de arte ya acreditadas hasta los mundos de los medios de comunicación, la erudición y la opinión pública.

Mientras los evangélicos trabajan de forma aleatoria y sin relación entre ellos, la Iglesia Católica parece tener una estrategia a largo plazo que busca implementar gradualmente.

Mientras los evangélicos creen ingenuamente que si ellos hablan sobre las artes las están “impactando” y “cambiarán las cosas”, la Iglesia Católica es más consciente de la necesidad de trabajar en las instituciones de las artes con el fin de esperar un resultado significativo.El camino puede que sea más largo, pero los efectos tal vez sean menos efímeros.

 

„Începutul înţelepciunii este definirea cuvintelor” (Socrate). Dacă defineşti un cuvînt într-un anumit mod, faci anumite afirmaţii despre realitate. Cultura noastră postmodernă ne-a făcut să ne împăcăm cu ideea conform căreia cuvintele nu au înţelesuri stabile, ci există într-un flux care le conduce într-o direcţie sau alta, în funcţie de interesele celor ce le folosesc. Aceasta este situaţia prezentă a cuvîntului „evanghelic”.

Scurtă istorie a cuvîntului „evanghelic”

A existat o vreme în care cuvîntul „evanghelic” însemna ceva de genul: din punct de vedere biblic, era definit în funcţie de Evanghelie, aşa cum este ea cu adevărat mărturisită în Scriptură. Din punct de vedere istoric, se referea la Reforma protestantă din secolul XVI şi la Trezirile evanghelice ale secolelor ulterioare. Din punct de vedere doctrinar, indica spre ortodoxia creştină, concentrîndu-se spre principiul formal al autorităţii biblice (Sola Scriptura) şi principiul material al îndreptăţirii doar prin credinţă (Sola gratia şi Sola fide). Din punct de vedere experienţial, se îndrepta asupra nevoii convertirii personale ce rezultă într-o viaţă transformată. Din punct de vedere religios, se deosebea de (adesea se opunea) romano-catolicism, ortodoxia răsăriteană şi liberalism. De la John Wycliffe (doctor evangelicus) la Carl Henry, de la Martin Luther la John Stott, de la Pietism la Mişcarea Lausanne, a existat un înţeles împărtăşit, chiar dacă definit cu o oarecare largheţe, al cuvîntului, care era de asemenea acceptat de nonevanghelici. Este adevărat că evanghelicii au discutat întotdeauna amănuntele a ceea ce înseamnă cu adevărat „evanghelic”, dedesubturile sale. Există rafturi întregi de bibliotecă dedicate acestor importante şi, uneori, aprinse dezbateri. Totuşi, cuvîntul a reţinut un înţeles mai degrabă stabil care a hrănit o identitate comună şi un sens de apartenenţă, descriind bine o „familie creştină” de-a lungul secolelor şi în lumea noastră globală.

Sîntem acum martorii unei noi încercări de a lămuri cuvîntul „evanghelic” cu scopul de a-i oferi un cu totul alt înţeles.

Catolicismul evanghelic şi modificarea genetică actuală

Recenta carte a lui George Weigel, „Evangelical Catholicism” (New York: Basic Books, 2013) este o încercare iscusită de a reinventa cuvîntul, trecînd cu vederea peste punctul său biblic central, tăind rădăcinile sale istorice şi înlocuindu-le cu alte rădăcini, schimbîndu-i perspectiva teologică, îmbrăcînd diferit ethosul său experienţial şi renegociind folosirea sa religioasă. Cu alte cuvinte, avem de-a face cu o modificare genetică a unui cuvînt.

Teza de bază a cărţii este că catolicismul evanghelic (CE) este un calificativ al catolicismului prezent, aşa cum a izorît acesta din magisterium-ul Papei Leon al XIII-lea (1878-1903), a fost expus de Vatican II (1962-1965), şi-a găsit campionul în Ioan Paul al II-lea (1978-2005) şi a fost din nou consolidat de Benedict al XVI-lea (2005-2013). Este o nouă explicaţie a cuvîntului „evanghelic”. Dacă cercetarea anterioară s-a referit la acest timp din istoria catolicismului ca la un „ressourcement” (i.e. reaproprierea surselor: Scriptura şi Tradiţia) şi „aggiornamento” (i.e. înnoire a abordării, nu a doctrinei), Weigel îl numeşte catolicism „evanghelic”.

Conform lui Weigel, „evanghelic” este un adjectiv calificativ, nu un substantiv. Substantivul care conţine un înţeles „solid” este „catolicismul”. În mod curios, ceea ce obişnuia a fi descris ca „romano-catolicism” este prescurtat acum la „catolicism”. Toate elementele romane ale romano-catolicismului fac, cu toate acestea, parte din catolicismul evanghelic: sacramentele, mariologia, ierarhia, tradiţiile, papalitatea, devoţiunile etc. Acestui „catolicism” Weigel îi adaugă adjectivul „evanghelic”, care se referă în esenţă la profunzimea convingerilor şi la pasiunea de a le face cunoscute. CE este un romano-catolicism deplin practicat cu un elan puternic şi zel misionar. Catolicismul este „hardware”-ul doctrinar şi instituţional, în timp ce „evanghelic” este „software”-ul sociologic şi psihologic. În timp ce doctrina rămîne profund romano-catolică, tonul spiritual este numit evanghelic.

Vîrful aisbergului

Majora modificare genetică a cuvîntului „evanghelic” este doar vîrful aisbergului unui plan mai mare. Întreaga carte oglindeşte încercarea constantă de a schimba înţelesul cuvintelor care au aparţinut istoric vocabularului evanghelic. „Convertire”, „evanghelizare” şi „misiune” sînt cîteva exemple.

Să ne gîndim, de pildă, la convertire. Era în mod obişnuit un cuvînt-cheie pentru mărturia evanghelică. Evanghelicii îl foloseau pentru a indica timpul cînd „nu” fuseseră convertiţi şi timpul cînd s-au convertit şi au crezut. Conform CE, „convertirea” este un proces neîntrerupt, nu o experienţă odată pentru totdeauna. Avem permanentă nevoie de a fi convertiţi, iar acest lucru se potriveşte viziunii romano-catolice „sacramentale” a vieţii creştine, prin care depindem de sacramentele bisericii de la început pînă la sfîrşit. CE deconstruieşte înţelesul evanghelic al cuvîntului „convertire” şi îl reconstruieşte afirmînd că este un proces de o viaţă care are loc pe deplin în sistemul sacramental al Bisericii romano-catolice. Folosim acelaşi cuvînt, dar transmitem lucruri diferite.

Evanghelicii ar putea crede că CE este evanghelic în sensul istoric şi teologic, dar nu este. Este romano-catolicismul care adoptă zelul sociologic şi psihologic „evanghelic” şi îl întrupează în credinţa romano-catolică tradiţională. CE este un transplant cerebral al cuvîntului „evanghelic” şi este ţintit spre o reprogramare radicală a acestuia. El implică faptul că vechea folosire nu putea rezista pe cont propriu şi că are sens numai dacă este ataşat romano-catolicismului. Bineînţeles, noi operăm într-o piaţă liberă a cuvintelor şi este perfect legitim pentru grupurile de presiune să încerce şi să schimbe înţelesul cuvintelor. Nimeni nu poate pretinde să aibă proprietate asupra cuvintelor, dar fiecare ar trebui să fie preocupat atunci cînd un astfel de plan revizionist este pus în acţiune.

Am început cu Socrate şi încheiem cu Vergiliu. În „Eneida”, ni se relatează cum au capturat grecii cetatea Troia după un asediu îndelungat, dar inutil. Povestea calului troian ne spune cum ceea ce părea a fi o victorie s-a transformat într-o înfrîngere devastatoare. S-ar putea ca CE să pară un proiect evanghelic prietenos şi am putea dori să-l întîmpinăm cu bucurie. În realitate, este o încercare curajoasă din punct de vedere intelectual de a redefini ce înseamnă „evanghelic”, menţinînd aceeaşi ortografie, dar dîndu-i un înţeles romano-catolic. Este un cuvînt cu totul diferit.

Roma, 1 aprilie 2013