56. Rămaşi fără cuvinte. Cum remodelează romano-catolicismul vocabularul evanghelic

„Începutul înţelepciunii este definirea cuvintelor” (Socrate). Dacă defineşti un cuvînt într-un anumit mod, faci anumite afirmaţii despre realitate. Cultura noastră postmodernă ne-a făcut să ne împăcăm cu ideea conform căreia cuvintele nu au înţelesuri stabile, ci există într-un flux care le conduce într-o direcţie sau alta, în funcţie de interesele celor ce le folosesc. Aceasta este situaţia prezentă a cuvîntului „evanghelic”.

Scurtă istorie a cuvîntului „evanghelic”

A existat o vreme în care cuvîntul „evanghelic” însemna ceva de genul: din punct de vedere biblic, era definit în funcţie de Evanghelie, aşa cum este ea cu adevărat mărturisită în Scriptură. Din punct de vedere istoric, se referea la Reforma protestantă din secolul XVI şi la Trezirile evanghelice ale secolelor ulterioare. Din punct de vedere doctrinar, indica spre ortodoxia creştină, concentrîndu-se spre principiul formal al autorităţii biblice (Sola Scriptura) şi principiul material al îndreptăţirii doar prin credinţă (Sola gratia şi Sola fide). Din punct de vedere experienţial, se îndrepta asupra nevoii convertirii personale ce rezultă într-o viaţă transformată. Din punct de vedere religios, se deosebea de (adesea se opunea) romano-catolicism, ortodoxia răsăriteană şi liberalism. De la John Wycliffe (doctor evangelicus) la Carl Henry, de la Martin Luther la John Stott, de la Pietism la Mişcarea Lausanne, a existat un înţeles împărtăşit, chiar dacă definit cu o oarecare largheţe, al cuvîntului, care era de asemenea acceptat de nonevanghelici. Este adevărat că evanghelicii au discutat întotdeauna amănuntele a ceea ce înseamnă cu adevărat „evanghelic”, dedesubturile sale. Există rafturi întregi de bibliotecă dedicate acestor importante şi, uneori, aprinse dezbateri. Totuşi, cuvîntul a reţinut un înţeles mai degrabă stabil care a hrănit o identitate comună şi un sens de apartenenţă, descriind bine o „familie creştină” de-a lungul secolelor şi în lumea noastră globală.

Sîntem acum martorii unei noi încercări de a lămuri cuvîntul „evanghelic” cu scopul de a-i oferi un cu totul alt înţeles.

Catolicismul evanghelic şi modificarea genetică actuală

Recenta carte a lui George Weigel, „Evangelical Catholicism” (New York: Basic Books, 2013) este o încercare iscusită de a reinventa cuvîntul, trecînd cu vederea peste punctul său biblic central, tăind rădăcinile sale istorice şi înlocuindu-le cu alte rădăcini, schimbîndu-i perspectiva teologică, îmbrăcînd diferit ethosul său experienţial şi renegociind folosirea sa religioasă. Cu alte cuvinte, avem de-a face cu o modificare genetică a unui cuvînt.

Teza de bază a cărţii este că catolicismul evanghelic (CE) este un calificativ al catolicismului prezent, aşa cum a izorît acesta din magisterium-ul Papei Leon al XIII-lea (1878-1903), a fost expus de Vatican II (1962-1965), şi-a găsit campionul în Ioan Paul al II-lea (1978-2005) şi a fost din nou consolidat de Benedict al XVI-lea (2005-2013). Este o nouă explicaţie a cuvîntului „evanghelic”. Dacă cercetarea anterioară s-a referit la acest timp din istoria catolicismului ca la un „ressourcement” (i.e. reaproprierea surselor: Scriptura şi Tradiţia) şi „aggiornamento” (i.e. înnoire a abordării, nu a doctrinei), Weigel îl numeşte catolicism „evanghelic”.

Conform lui Weigel, „evanghelic” este un adjectiv calificativ, nu un substantiv. Substantivul care conţine un înţeles „solid” este „catolicismul”. În mod curios, ceea ce obişnuia a fi descris ca „romano-catolicism” este prescurtat acum la „catolicism”. Toate elementele romane ale romano-catolicismului fac, cu toate acestea, parte din catolicismul evanghelic: sacramentele, mariologia, ierarhia, tradiţiile, papalitatea, devoţiunile etc. Acestui „catolicism” Weigel îi adaugă adjectivul „evanghelic”, care se referă în esenţă la profunzimea convingerilor şi la pasiunea de a le face cunoscute. CE este un romano-catolicism deplin practicat cu un elan puternic şi zel misionar. Catolicismul este „hardware”-ul doctrinar şi instituţional, în timp ce „evanghelic” este „software”-ul sociologic şi psihologic. În timp ce doctrina rămîne profund romano-catolică, tonul spiritual este numit evanghelic.

Vîrful aisbergului

Majora modificare genetică a cuvîntului „evanghelic” este doar vîrful aisbergului unui plan mai mare. Întreaga carte oglindeşte încercarea constantă de a schimba înţelesul cuvintelor care au aparţinut istoric vocabularului evanghelic. „Convertire”, „evanghelizare” şi „misiune” sînt cîteva exemple.

Să ne gîndim, de pildă, la convertire. Era în mod obişnuit un cuvînt-cheie pentru mărturia evanghelică. Evanghelicii îl foloseau pentru a indica timpul cînd „nu” fuseseră convertiţi şi timpul cînd s-au convertit şi au crezut. Conform CE, „convertirea” este un proces neîntrerupt, nu o experienţă odată pentru totdeauna. Avem permanentă nevoie de a fi convertiţi, iar acest lucru se potriveşte viziunii romano-catolice „sacramentale” a vieţii creştine, prin care depindem de sacramentele bisericii de la început pînă la sfîrşit. CE deconstruieşte înţelesul evanghelic al cuvîntului „convertire” şi îl reconstruieşte afirmînd că este un proces de o viaţă care are loc pe deplin în sistemul sacramental al Bisericii romano-catolice. Folosim acelaşi cuvînt, dar transmitem lucruri diferite.

Evanghelicii ar putea crede că CE este evanghelic în sensul istoric şi teologic, dar nu este. Este romano-catolicismul care adoptă zelul sociologic şi psihologic „evanghelic” şi îl întrupează în credinţa romano-catolică tradiţională. CE este un transplant cerebral al cuvîntului „evanghelic” şi este ţintit spre o reprogramare radicală a acestuia. El implică faptul că vechea folosire nu putea rezista pe cont propriu şi că are sens numai dacă este ataşat romano-catolicismului. Bineînţeles, noi operăm într-o piaţă liberă a cuvintelor şi este perfect legitim pentru grupurile de presiune să încerce şi să schimbe înţelesul cuvintelor. Nimeni nu poate pretinde să aibă proprietate asupra cuvintelor, dar fiecare ar trebui să fie preocupat atunci cînd un astfel de plan revizionist este pus în acţiune.

Am început cu Socrate şi încheiem cu Vergiliu. În „Eneida”, ni se relatează cum au capturat grecii cetatea Troia după un asediu îndelungat, dar inutil. Povestea calului troian ne spune cum ceea ce părea a fi o victorie s-a transformat într-o înfrîngere devastatoare. S-ar putea ca CE să pară un proiect evanghelic prietenos şi am putea dori să-l întîmpinăm cu bucurie. În realitate, este o încercare curajoasă din punct de vedere intelectual de a redefini ce înseamnă „evanghelic”, menţinînd aceeaşi ortografie, dar dîndu-i un înţeles romano-catolic. Este un cuvînt cu totul diferit.

Roma, 1 aprilie 2013

 

    Share Button

    55. O lună papală de miere … Pînă cînd?

    Dosarele Vatican nr. 55 – Leonardo De Chirico

    O lună de miere este un timp special în care doi iubiţi îşi trăiesc nou stabilita relaţie într-un mod sentimental, i.e. romantic şi fermecător. În astfel de perioade, un partener nu percepe şi subliniază decît cele mai bune trăsături ale celui iubit, dar nu vede defectele. Lunile de miere, în general, durează un timp scurt şi sînt urmate de aprecieri mult mai realistice şi critice ale celuilalt.

    Este interesant de remarcat ceea ce se întîmplă în domeniul public. În cultura noastră a celebrităţii, lunile de miere ale figurilor globale sînt frecvente şi pasionate. Odată ce o persoană este aleasă într-o poziţie importantă, opinia publică tinde să înceapă o „aventură” cu noua figură puternică, selectînd şi lăudînd toate meritele sale şi trecînd cu vederea restul, cel puţin la început. Aceasta este ceea ce s-a întîmplat cu Papa Francisc după alegerea sa în scaunul papal. O lună globală de miere este în desfăşurare. Printre multele faţete ale acesteia (de exemplu în cercurile catolice interioare, în cercurile ecumenice), două unghiuri principale sînt demne de luat în considerare.

    Luna seculară de miere

    Comentariile din presa internaţională au fost foarte generoase pînă acum, dacă nu chiar entuziaste. Imaginea lui Francisc a fost percepută ca „reală”, „cu picioarele pe pămînt”, „personală”, „nebănuitoare”, foarte diferită de o aroganţă „regală” a papilor mai tradiţionali. Referinţele sale la preocuparea pentru mediul înconjurător, sărăcie şi sensibilitate au fost foarte lăudate şi înţelese ca fiind foarte corecte politic. Insistenţa sa asupra „milei” a fost înţeleasă ca o uşă deschisă spre diferite orientări sexuale şi alegeri morale, îndepărtîndu-se de o atitudine de judecată din partea bisericii. Dorinţa sa de a fi printre oameni şi comportamentul său relaxat din punctul de vedere al protocoalelor au fost văzute ca dovezi ale dorinţei sale de a fi identificat cu oamenii obişnuiţi din viaţa obişnuită.

    Presa internaţională a decis să ignore şi să considere irelevantă relaţia cardinalului Bergoglio cu trecutul politic argentinian. Nu a mai fost desfăşurată nicio investigaţie suplimentară de presă privitoare la anii „întunecaţi” ai regimurilor totalitare şi la rolul Bisericii catolice în America latină. Poziţia sa puternică împotriva căsătoriilor homosexuale în ţara sa a fost uitată. Poziţiile sale mai degrabă conservatoare asupra chestiunilor morale au fost pur şi simplu trecute cu vederea. Spre deosebire de predecesorul său, care a fost un teolog publicat şi public, Papa Bergoglio nu are o istorie ca un maitre-à-penser catolic. Cei care cunosc întregul său personal afirmă că Papa Francisc se află în aceeaşi direcţie cu Benedict al XVI-lea în apărarea poziţiei tradiţionale a Bisericii catolice în aceste domenii. Cu toate acestea, presa seculară s-a îndrăgostit de Francisc. De ce?

    Ar putea exista o explicaţie sociologică a acestui fenomen. În acest timp marcat de criză socială, distrugere culturală şi nesiguranţă economică, oamenii sînt dornici să găsească pe cineva care insipiră încredere şi insuflă speranţă. Cineva puternic, dar care, cu toate acestea, dă impresia că este cu noi în aceeaşi barcă. O figură parentală pozitivă care poate rosti cuvinte simple de iubire şi oferi mîngîiere psihologică. Cineva care se poate identifica cu oamenii, trimiţîndu-le mesajul „Sînt cu voi”, luptîndu-se cu aceleaşi provocări şi ajutînd pe fiecare să le învingă. Un „mesia” secular care proclamă o „Evanghelie uşoară” a compasiunii şi a curajului. În primele zile ca Papă, Papa Francisc a împlinit aşteptările. Lumea seculară dispreţuieşte puternic biserica, dar îl iubeşte pe Papa celebrităţii. Ce se va întîmpla cînd va începe să rostească afirmaţiile „dure” ale Bisericii catolice? Ironia tuturor acestor lucruri este că lumea modernă cinică, suspicioasă şi des-fermecată a fost re-fermecată de un om folosind numele unui sfânt medieval şi profund religios.

    Luna evanghelică de miere

    Comentariile din lumea evanghelică au fost marcate de asemenea de o atitudine de lună de miere. Declaraţiile oficiale şi reţelele sociale au transmis reacţii entuziaste la alegerea sa. „Omul lui Dumnezeu”, „prietenul lui Isus”, „om al rugăciunii” … acestea au fost cîteva dintre cele mai întîlnite remarci. Francisc a fost de asemenea aclamat ca noul erou naţional sau chiar continental, noul Diego Armando Maradona (al generaţiei mele) sau un alt Lionel Messi, i.e. un om care întruchipează aşteptările unei întregi naţiuni, cineva cu care şi evanghelicii vor să se identifice.

    Cu tot respectul cuvenit, ideea unui om centrat pe Cristos care se roagă Mariei şi sfinţilor, îngenunchiază în faţa unei icoane şi se încredinţează pe sine şi audienţa sa purtării de grijă a Mariei este dificil de acceptat din punct de vedere evanghelic. Însă exact aceasta a făcut Papa Francisc în prima zi a papatului său. Nimeni nu neagă profunda spiritualitate a lui Francisc sau devoţiunea sa evlavioasă. Problema este la discernămîntul evanghelic care tinde să selecteze cîteva aspecte aparent pozitive şi să le uite pe cele negative. Rezultatul este în cel mai bun caz o imagine trunchiată, o judecată falsă în cel mai rău caz.

    Mişcarea evanghelică globală nu are celebrităţi care se pot compara cu cele care izvorăsc din lumea muzicii, a sportului sau a politicii. Papa Francisc a umplut, se pare, golul. Spre deosebire de cerebralul său predecesor, acesta ştie cum să vorbească inimii. Ştie cum să îmbrăţişeze oamenii.

    Comentariile evanghelice s-au bazat în mare parte pe interacţiuni personale trecute cu fostul cardinal Bergoglio. Din nou, nimeni nu pune pentru un moment la îndoială integritatea şi căldura Papei, dar omul nu poate fi separat niciodată de rolul său şi de loialitatea sa faţă de misiunea iezuită, care acum este de asemenea papală. Iezuiţii au luat fiinţă în 1534 prin Ignatius de Loyola şi în tumultoasa lor istorie au fost întotdeauna consacraţi pentru a sluji ca „soldaţi” ai Papei cu scopul de a lupta împotriva ereziei (protestante) şi de a promova misiunea catolică în lume. Francisc este primul iezuit care a devenit Papă şi timpul va spune cît de iezuit va fi papatul său, în special în America latină unde graniţa evanghelico-catolică este în mişcare. Va fi în stare iezuitul Papă să stopeze expansiunea evanghelică? Va reuşi să îi aducă înapoi în staulul catolic? Va putea să îi încînte pe evanghelici cu comportamentul său fără a schimba punctele doctrinare de controversă? Va rămîne doctrina biblică un aspect pentru evanghelici în confruntarea la cel mai înalt nivel cu Biserica catolică?

    Toţi cei care cunosc istoria ar trebui să se gîndească în mod serios la aceste întrebări. Duhul este cu adevărat capabil de a face minuni chiar şi în instituţiile tradiţionale, dar Biblia ne avertizează să nu uităm istoria. Relaţiile personale sînt importante, dar discernămîntul biblic este mai mare decît acestea. El cheamă la conştienţă teologică, vigilenţă istorică şi atenţie spirituală.

    Luna papală cu Papa Francisc continuă. Cu toate acestea, dispoziţia opiniei publice se poate brusc schimba atunci cînd misiunea deplină a Papei este pusă în desfăşurare. Ceea ce părea a fi o căsnicie promiţătoare s-ar putea transforma într-un divorţ dureros. În ce priveşte creştinii care experimentează această lună de miere, fie ca avertismentul de a nu-şi uita „dragostea dintîi” (Apocalipsa 2:4) pentru Isus să fie o amintire constantă a nevoii de a-L iubi şi urma pe Cristos şi numai pe Cristos.

    Leonardo De Chirico este unul dintre cei mai importanţi şi activi teologi evanghelici din Italia, director adjunct al Istituto di Formazione Evangelica e Documentazione din Padova şi director al Centrului de studii de etică şi bioetică al aceluiaşi institut. Este doctor în teologie al King’s College din Londra, cu o teză publicată sub titlul „Evangelical Theological Perspectives on post-Vatican II Roman Catholicism”, Frankfurt-Oxford, Peter Lang 2003. În acelaşi timp, este vice-preşedintele Alianţei Evanghelice Italiene şi membru în Comisia socio-politică a Alianţei Evanghelice Europene.

    Traducere: Otniel-Laurean Vereş
    Text tradus și publicat cu permisiunea autorului.

      Share Button