3. Papa dixit. Interviul recent cu Benedict al XVI-lea

Dosarele Vatican Nr. 3 – Leonardo De Chirico

Dacă aţi avea oportunitatea de a-l întîlni personal pe Papă, ce l-aţi întreba? Într-un material video pe Youtube, John Piper ne spune că, dacă ar fi să aibă o conversaţie de două minute cu Papa, l-ar întreba: Care este viziunea dumneavoastră asupra îndreptăţirii? Această întrebare ar spune foarte multe pentru el şi, probabil, pentru mulţi evanghelici. Nu la fel este în cazul lui Peter Seewald, jurnalistul german care tocmai şi-a lansat noul său interviu cu Benedict al XVI-lea. Seewald a vorbit şase ore cu Papa, însă subiectul îndreptăţirii nu a apărut deloc. Acest lucru sugerează faptul că agendele oamenilor în întîlnirea cu cea mai mare autoritate catolică pot fi foarte diferite. Totuşi, interviul este o interesantă conversaţie ce merită atenţia noastră.

Cartea se intitulează Light of the World: The Pope, the Church and the Signs of the Times (Lumina lumii: Papa, Biserica şi semnele vremurilor), fiind publicată în engleză de Ignatius Press. Seewald nu este la primul interviu cu Papa, făcînd acest lucru de două ori cînd acesta era Prefectul Congregaţiei Vaticanului în Doctrine of the Faith: Salt of the Earth (Doctrina credinţei: Sarea pămîntului), 1996, ediţia engleză în 1997 şi God and the World (Dumnezeu şi lumea), 2000, ediţia engleză în 2002. Mulţi comentatori au subliniat părţile din interviu în care Benedict al XVI-lea a abordat aspecte controversate despre sexualitatea umană şi scandalurile sexuale recente din sînul Bisericii Catolice. În ciuda zvonurilor şi a titlurilor curioase, nu există nimic nou în abordarea acestor chestiuni şi a multor altele de către Vatican. În perspectiva Vaticanului, un interviu este un instrument pentru consolidarea a ceva ce face parte deja din ethos-ul Bisericii, probabil folosind conversaţia şi un ton cald, personal. Prin urmare, Light of the World nu deschide noi teritorii în chestiuni doctrinare sau morale. Benedict al XVI-lea confirmă postura sa încrezătoare, sapienţială şi hotărîtă în apărarea stabilităţii dinamice a magisterium-ului Romei, precum şi analiza sa îngrijorată cu privire la tendinţele culturale occidentale, îndepărtate de înţelegerile din trecut între biserică şi societate. Dezordinea actuală din lume, deşi alarmantă şi neplăcută, este văzută în cadrul contextului încurajator al misiunii de durată a Bisericii, care în cele din urmă va birui.

Papa abordează multe chestiuni importante, dar probabil trei sunt mai demne de menţionat pentru evanghelici.

Prima are de-a face cu viaţa personală de rugăciune a lui Benedict al XVI-lea. În clarificarea disciplinelor sale spirituale zilnice, Papa afirmă că se roagă lui Dumnezeu şi invocă, de asemenea, un grup ales de sfinţi. Lista sa specială oglindeşte programul său teologic: Augustin, Bonaventura şi Toma d’Aquino. Lor le cere ajutor, precum şi Maicii Domnului. Într-o altă secţiune, Seewald repetă răspînditele comentarii, auzite chiar şi în cercurile evanghelice, potrivit cărora Ratzinger este mai mult cristocentric decît marian. Totuşi, Benedict al XVI-lea îi spune intervievatorului că este foarte apropiat de Stăpîna noastră din Fatima (crezînd presupusele ei revelaţii) şi adînc implicat în venerarea Mariei. Aceasta este calea sa de a trăi communio sanctorum. Aşadar, a-L avea pe Cristos în centru înseamnă a avea un centru inclusiv, mai larg, care îi cuprinde pe Maria şi sfinţii. Înţelegem cu adevărat ce înseamnă centralitatea lui Isus Cristos pentru doctrina şi spiritualitatea romano-catolică, chiar şi în formele aparent mai cristocentrice?

Al doilea comentariu are de-a face cu percepţia Papei asupra evanghelicalismului ca jucător pe teritoriul creştinismului. Bineînţeles, cartea nu este un tratat academic asupra teologiei ecumenice şi nu trebuie să citim prea atent printre rînduri. Totuşi, o imagine distinctă se formează în realitate. În această privinţă, Benedict al XVI-lea distinge în protestantism „confesiunile clasice” şi „noul protestantism”. Ultimul creşte şi reprezintă un „semn al vremurilor”. Această expresie este un cuvînt cheie pentru romano-catolicismul de azi. Ioan al XIII-lea l-a folosit pentru a inaugura Conciliul Vatican II şi de atunci a fost folosit pentru a se referi la tipuri-kairos, providenţiale, de evenimente. Evanghelicii modifică peisajul spiritual din Lumea a treia. Papa continuă spunînd că această mişcare nu este biserica, nici nu poate fi deoarece îi lipsesc cîteva trăsături definitorii ale Bisericii (i.e. sacramentele transmise ale organizării, ierarhiei episcopale sub papalitate, euharistia corect administrată). Conform lui Ratzinger, înţelegerea evanghelică a bisericii este un „concept nou” prin care biserica nu mai este o instituţie, ci o comunitate chemată prin Cuvînt. Papa pare să creadă că în evanghelicalism există viaţă, dar este deficientă şi insuficientă din moment ce se află în afara părtăşiei depline cu Roma. Mai încolo, relatînd vizita sa în Brazilia, revine la subiectul evanghelicalismului şi face cîteva comentarii foarte elocvente. El asociază cuvîntul „evanghelic” cu „secte”, întorcîndu-se astfel la limbajul derogatoriu şi, de asemenea, eşuînd în a face o importantă distincţie între evanghelicalismul normativ şi grupurile extremiste care sînt nepotrivite şi pentru evanghelici. Celălalt comentariu se referă la „instabilitatea” internă a mişcării evanghelice şi la faptul că nu produce un „sens statornic al apartenenţei”. Papa îi priveşte pe evanghelici cu o combinaţie de curiozitate spirituală şi perplexitate catolică. În comparaţie cu stabilitatea instituţiei romano-catolice, evanghelicalismul pare a fi un vas slab plutind fără ţintă. În comparaţie cu sensul adînc al apartenenţei pe care catolicismul este capabil să îl hrănească în majoritatea aderenţilor săi, evanghelicalismul pare să producă izbucniri individuale de viaţă spirituală, cu toate acestea detaşate de conştienţa istorică, culturală şi comunitară. Imaginea pe care o prezintă evanghelicalismul cu privire la sine în faţa lumii ar trebui să ne facă pe toţi să cumpănim. Benedict al XVI-lea pare să creadă că evanghelicalismul poate fi o spiritualitate inspiratoare pentru timpul nostru (un „semn al vremurilor”), totuşi îi lipseşte în sine structura eclesială şi semnele identificatoare pentru a fi Biserică şi pentru a supravieţui pe termen lung.

O observaţie finală priveşte scenariile globale. Seewald doreşte să ştie ce crede Papa cu privire la slujirea sa petrină care îi deranjează pe credincioşii non-catolici. Ei bine, acordul cu bisericile ortodoxe privitor la slujirea papală nu este departe, afirmă Ratzinger. Totuşi, mai există o faţă a problemei. Tot mai mult, spune el, liderii religioşi realizează că în lumea globală este nevoie de o voce globală care să abordeze importanţa „valorilor religioase” şi pretenţiile distrugătoare ale secularismului. A fi „vocea unică asupra temelor mari” este ceea ce prevede Papa pentru slujirea sa: pentru catolici şi non-catolici deopotrivă, precum şi pentru musulmani, hinduşi, etc. Papa îşi oferă lucrarea pentru a sluji ca purtător de cuvînt pentru toate popoarele religios orientate ale lumii. Aceasta este dezvoltarea vastă a papalităţii care îmbrăţişează atît ecumenismul, cît şi dialogul inter-religios. Bineînţeles, acesta nu este întreg orizontul înţelegerii romano-catolice a oficiului papal, dar va pregăti calea pentru a-l dobîndi.

În esenţă, Light of the World nu conţine nimic nou, dar subliniază pretenţiile statornice ale prezentului Papă, împreună cu anumite nuanţe intrigante. Plin de veneraţie pentru marea tradiţie a Bisericii, Benedict al XVI-lea este deplin convins că Biserica romano-catolică va reuşi să-şi îndeplinească misiunea, i.e. a fi un semn şi un instrument pentru unitatea omenirii.

Leonardo De Chirico

Leonardo De Chirico este unul dintre cei mai importanţi şi activi teologi evanghelici din Italia, director adjunct al Istituto di Formazione Evangelica e Documentazione din Padova şi director al Centrului de studii de etică şi bioetică al aceluiaşi institut. Este doctor în teologie al King’s College din Londra, cu o teză publicată sub titlul „Evangelical Theological Perspectives on post-Vatican II Roman Catholicism”, Frankfurt-Oxford, Peter Lang 2003. În acelaşi timp, este vice-preşedintele Alianţei Evanghelice Italiene şi membru în Comisia socio-politică a Alianţei Evanghelice Europene.

Traducere: Otniel-Laurean Vereş
Text tradus și publicat cu permisiunea autorului.

2. Viitoarea Biserică Romano-Catolică

Dosarele Vatican Nr. 2 – Leonardo De Chirico

Cum va arăta Biserica Romano-Catolică la sfîrşitul secolului douăzeci şi unu? Cum va fi în stare să manevreze această instituţie multiplele provocări cu care este confruntată? Mai radical, va mai exista această biserică în o sută de ani? Şi dacă da, cît de diferit va arăta comparată cu înfăţişarea ei actuală?

Aceste întrebări intrigante primesc răspunsuri şi mai intrigante de la corespondentul CNN la Vatican, John L. Allen, în cartea sa recentă: The Future Church. How Ten Trends are Revolutionizing the Catholic Church (New York: Doubleday, 2009). Allen scrie ca un jurnalist şi sociolog al religiei care priveşte la ceea ce se întîmplă în universul romano-catolic în contextul unei globalizări rapide. Publicul-ţintă imediat este nord-american, dar ceea ce scrie el este adunat din ani de jurnalism internaţional şi menit să descrie scenarii globale.

Cerînd cititorilor să-şi forţeze imaginaţia (1), Allen argumentează că există cel puţin zece tendinţe care afectează Biserica Romano-Catolică şi care vor fi tot mai mult pe agenda acesteia. Iată lista:

  1. O biserică globală
  2. Catolicismul evanghelic
  3. Islamul
  4. Noua demografie
  5. Extinderea rolurilor laicilor
  6. Revoluţia bio-tehnologică
  7. Globalizarea
  8. Ecologia
  9. Multipolarizarea
  10. Penticostalismul

Este suficient să comentăm pe scurt despre fiecare tendinţă, oprindu-ne puţin mai mult asupra celor care rezonează mai strîns cu evanghelicalismul (i.e. catolicismul evanghelic şi penticostalismul).

1. Centrul de gravitate trece de la nord la sud. În 2050, cele mai mari naţiuni majoritar catolice vor fi Brazilia, Mexic, Filipine, SUA, Congo şi Uganda. Realitatea globală a catolicismului astăzi arată creştere, nu declin (19). Vorbind în mod general, catolicismul sudic este tineresc, conservator moral şi liberal politic, deschis spre supranatural, mai interesat de provocările misionare ad extra decît de chestiunile tradiţionale ad intra (cum ar fi disputele doctrinare şi dezbaterile asupra legii canonice), aducînd un nou set de probleme (ex. poligamia, vrăjitoria, împuternicirea femeilor). Dacă romano-catolicismul „va deveni în mod constant tot mai non-vestic, non-alb şi non-prosper” (432), atunci timpul pentru un papă sudic va fi sosit.

2. „Chestiunea identitară” este în joc în catolicismul evanghelic. Pentru Allen, sensul cuvîntului „evanghelic” aici are puţin de-a face cu înţelegerea protestant-biblică a aceluiaşi cuvînt. Este mai degrabă „o psihologie religioasă de bază” (57) care întruchipează o „foame pentru identitate” într-o cultură seculară dezrădăcinată. Catolicismul se luptă pentru conservatorism liturgic, educaţia catolică, distincţia ierarhică preoţie-laicitate şi claritate teologică atît în cristologie, cît şi în eclesiologie. Apărătorul acestui tip de catolicism evanghelic este documentul din anul 2000, Dominus Iesus, care a subliniat înţelegerea tradiţională a Bisericii Romano-Catolice drept singura instituţie corect organizată care se bucură de har divin în măsură deplină. În acelaşi ton, pentru Allen, Ioan Paul al II-lea şi Benedict al XVI-lea sînt catolici evanghelici, asemenea personalităţilor ecleziastice de genul Cardinalului Jean-Marie Lustiger al Parisului (57), scriitorilor ca George Weigel care îndeamnă creştinii să aibă „curajul de a fi catolici” (453), mişcărilor ecleziale de genul Communion and Liberation (antreprenorială, dar puternic papistă şi mariană) şi evenimentelor ca World Youth Day. Allen interpretează cuvîntul „evanghelic” ca însemnînd reafirmarea identităţii romano-catolice în elementele sale fundamentale, ferme, nu ca implicînd o deschidere spre reînnoire conform Evangheliei. Pentru el, „evanghelic” este o categorie sociologică exprimînd o căutare a identităţii mai degrabă decît una teologică, bazată pe transformarea prin Evanghelie.

3. Islamul este un alt jucător global al secolului 21, iar romano-catolicismul va căuta să dezvolte relaţii cordiale, încercînd în acelaşi timp să evite mentalitatea ciocnirii civilizaţiilor, stăpînindu-se de la eforturile misionare şi construind o alianţă morală bazată pe legea naturală şi sentimentul religios fundamental.

4. Tendinţele demografiei globale încurajează Biserica Romano-Catolică să susţină politicile pro-life şi de fertilitate şi, de asemenea, mişcările globale de migrare. Din punctul ecumenic de vedere, bisericile ortodoxe răsăritene vor fi mai puţin atrăgătoare decît penticostalii, datorită demografiei în scădere a celor mai multe ţări majoritar ortodoxe.

5. Ultimul secol a fost martorul apariţiei a mai mult de 120 de mişcări laice (ex. L’Arche, Focolare, etc.). Acestea reprezintă o mare forţă care a impulsionat o „democratizare a dialogului catolic” (209). Atît ministeriatul laic, cît şi cel feminin îşi vor extinde graniţele, totuşi nu cu preţul depăşirii înţelegerii şi practicii tradiţionale ale ministeriatului preoţesc (masculin).

6. Revoluţia bio-tehnologică a prins Biserica Romano-Catolică în partea defensivă. Confruntată cu noile provocări, a existat o revigorare a legii naturale care va permite Bisericii Romano-Catolice să construiască legături cu religiile lumii care o vor considera purtătorul global de cuvînt al bio-eticii conservatoare bazate pe legea naturală. Aici Allen pare să subestimeze potenţialul acestei tendinţe pentru dezvoltările inter-religioase viitoare şi pentru pretenţiile viitoare romano-catolice în legătură cu Biserica Romano-Catolică drept reprezentantă a întregii umanităţi.

7. Globalizarea a împins Biserica Romano-Catolică să-şi extindă învăţăturile sociale în legătură cu solidaritatea, binele comun, ajutorarea şi umanismul integral. Ea va deveni singurul jucător diplomatic global care poate îmbrăţişa atît bogaţii, cît şi săracii, nordul şi sudul, suportul pentru capital şi muncă şi preocupările pentru justiţia socială şi dezvoltarea economică.

8. Încălzirea globală şi schimbările climatice, împreună cu deficitul de apă şi despădurirea vor încuraja tendinţa spre o teologie naturală, oferind Bisericii Romano-Catolice oportunitatea de a contura eco-teologia sa distinctă de tip „atît-cît şi”.

9. Secolul douăzeci şi unu va fi martorul „interecaţiunii dintre puncte multiple de influenţă” (340), în care naţiunile BRIC (Brazilia, Rusia, India şi China) îşi vor creşte puterea. În acest nou context global, Biserica Romano-Catolică, este singura instituţie religioasă care e deja multipolară şi are structura diplomatică şi cultura pentru a înfrunta această situaţie.

10. Harvie Cox a botezat penticostalismul drept „catolicism fără preoţi”, însemnînd o expresie de spiritualitate populară fără sistemul juridic roman sau complicata teologie scolastică (382). După Vatican II, Biserica Romano-Catolică a găsit loc pentru spiritualitatea penticostală în interiorul graniţelor structurii sale teologice. În unele regiuni (ex. America Latină), explozia penticostală a dat naştere unei atitudini anti-penticostale din partea unor oficiali romano-catolici. Totuşi penticostalismul iese victorios, atît în interiorul, cît şi în afara Bisericii Romano-Catolice. „Penticostalismul, nu ortodoxia, va fi principalul „celălalt” creştin pentru o mare parte din Biserica Catolică a secolului douăzeci şi unu” (361). Noi forme de „ecumenism orizontal” şi iniţiative de jos în sus se vor dezvolta (401). Ele vor fi mai puţin preocupate de precizia teologică şi mai mult interesate de schimbarea experienţelor spirituale. Allen merge pînă acolo încît afirmă că linia internă de fractură a secolului douăzeci şi unu va fi între catolicismul penticostal şi cel non-penticostal.

Imaginea generală care reiese din cartea lui Allen este complexă şi multiformă. Semnele eclesiologice ale Bisericii („una, sfîntă, catolică şi apostolică”) se vor traduce în patru semne sociologice: „globală, fermă, penticostală şi extrovertită” (432).

Multe tendinţe sociologice pe care le subliniază ar putea fi uşor aplicate la evanghelicalismul global şi s-ar potrivi foarte natural. Totuşi, există o diferenţă catolică, ce oferă romano-catolicismului un impuls extra în confruntarea cu noile etape şi provocări: „spiritul istoric al catolicismului este pasiunea sa pentru sinteză, pentru soluţiile de tip ‘atît/cît şi’” (429). Viitorul va aduce tensiune şi conflict, însă instituţia cea mai calificată pentru a echilibra şi ajusta diferitele pretenţii, interese şi preocupări este cea care a fost capabilă să supravieţuiască proiectului modernităţii fără a-şi vinde sufletul şi va fi capabilă să navigheze prin apele unei globalizări consistente. Acesta este geniul teologic romano-catolic care a fost demonstrat timp de secole. Este o parte esenţială a sistemului romano-catolic şi va fi instrumentul primar pentru a face faţă viitorului. Biserica Romano-Catolică va continua să pretindă şi să acţioneze ca şi cum ea este sacramentul unităţii familiei umane. Aceasta este misiunea ei şi va continua să rămînă.

Leonardo De Chirico

Leonardo De Chirico este unul dintre cei mai importanţi şi activi teologi evanghelici din Italia, director adjunct al Istituto di Formazione Evangelica e Documentazione din Padova şi director al Centrului de studii de etică şi bioetică al aceluiaşi institut. Este doctor în teologie al King’s College din Londra, cu o teză publicată sub titlul „Evangelical Theological Perspectives on post-Vatican II Roman Catholicism”, Frankfurt-Oxford, Peter Lang 2003. În acelaşi timp, este vice-preşedintele Alianţei Evanghelice Italiene şi membru în Comisia socio-politică a Alianţei Evanghelice Europene.

Traducere: Otniel-Laurean Vereş
Text tradus și publicat cu permisiunea autorului.

Dosarele Vatican Nr.1

 Organizarea unui nou Conciliu Pontifical nu este un lucru ce are loc des la Vatican, dată fiind natura conservatoare a instituţiei. Totuşi, Benedict al XVI-lea tocmai a lansat (articolul a apărut pentru prima dată în februarie 2011 – n.tr.) documentul motu proprio (intitulat Ubicumque et semper, „Oriunde şi întotdeauna”) care fundamentează Conciliul pontifical pentru promovarea Noii Evanghelizări. Unul dintre motivele pentru care această mutare recentă merită o atenţie deosebită este faptul că ea urmează să fie o iniţiativă pe termen lung. Preocuparea centrală care dă nume Conciliului are de asemenea o semnificaţie majoră, în special pentru evanghelicii cărora le place să creadă că ei „deţin” tot ce este legat de evanghelism-evanghelizare. Iată aici un oficiu al Vaticanului dedicat încurajării noii evanghelizări a Vestului. O altă chestiune care va atinge nişte corzi sensibile ale evanghelicilor este un lung citat din Evangelii nutiandi, un document despre misiune emis de Vatican în 1975 pe care mulţi observatori l-au văzut drept echivalentul Legămîntului de la Lausanne din 1974. Aşadar, misiunea în lumea occidentală se află în chiar centrul agendei Vaticanului.

Confruntarea cu provocarea Vestului secularizat este o preocupare tipică a Papei Ratzinger. În multe feluri, primii săi ani ca Papă pot fi văzuţi ca o încercare de a se ocupa de această problemă. Nou înfiinţatul Conciliu este calea „instituţională” de a o înfrunta. Documentul conţine referinţe la cîteva teme dragi lui Benedict al XVI-lea: indică pierderea progresivă a practicii creştine în ţările civilizate, precum şi abandonarea continuă a valorilor creştine în societatea occidentală, care conduce la indiferenţă, dacă nu la atitudini rigide anti-creştine. Într-un cuvînt, Papa consideră că „secularismul” este marele duşman spiritual al Bisericii. El cheamă Biserica la o etapă de re-vitalizare a vieţii sale interioare pentru a răspunde orientărilor seculare.

Documentul papal Ubicumque et semper nu conţine o teologie perfect închegată a noii evanghelizări. Totuşi, există indicii ce probabil merită cîteva comentarii, care pun această mutare a Vaticanului în perspectivă.

1. Retorica de-creştinării progresive a Europei a fost o caracteristică permanentă a declaraţiilor papale începînd cu revoluţia franceză. „Există motive întemeiate să ne temem că această mare perversitate ar putea fi, cum s-ar spune, o anticipare şi, probabil, începutul acelor rele care sînt rezervate zilelor din urmă; şi că s-ar putea afla deja în lume „Fiul pierzării” despre care vorbeşte Apostolul (2 Tesaloniceni 2.3). Aşa sînt într-adevăr îndrăzneala şi mînia folosite peste tot în persecutarea religiei, în combaterea dogmelor credinţei, în efortul neobrăzat de a desfiinţa şi distruge toate relaţiile între om şi divinitate!” Aceste cuvinte par a-i aparţine lui Ratzinger, dar au fost scrise de către Pius al X-lea în 1903 în enciclica sa E supremi apostolatus (n. 5). Într-un sens, nu există nimic nou sub soare. Bisericile s-au angajat în forme de secularism de cel puţin trei secole. Ceea ce este probabil nou e pericolul ca bisericile instituţionale să-şi piardă statutul privilegiat într-o societatea pluralistă. Se pare că secularismul actual nu poate coopera cu aranjamentele dintre biserică şi stat anterioare revoluţiei franceze. Este acesta lucrul de care se teme cel mai mult Ratzinger?

2. În evaluarea pericolului secularizării, Benedict al XVI-lea îl acuză de toate felurile de rău. În multe moduri, evaluarea sa este exactă. Totuşi, lipseşte ceva important. Nu există niciun singur cuvînt cu privire la responsabilitatea Bisericii pentru starea jalnică a creştinismului occidental. A muncit cu adevărat din greu Biserica pentru a proclama Evanghelia cu integritate pentru lumea modernă? A fost credincioasă Biserica Cuvîntului lui Dumnezeu? Este Biserica într-o anumită măsură responsabilă pentru apariţia îngrijorătoarelor orientări seculare? Are nevoie Biserica să se uite la propriile păcate înainte de a arăta lumea cu degetul? Documentul nu se ocupă de aceste chestiuni. Nici măcar nu îşi pune vreo întrebare cu privire la ele!

3. Încurajarea dată Bisericii este de a promova noua evanghelizare şi de a reaprinde misiunea sa de a modela societatea. Documentul nu speră la convertirea la Evanghelie, aşa cum ar spune Legămîntul de la Lausanne. Mai degrabă arată spre recuperarea unei societăţi creştine în care valorile creştine sînt onorate şi practicate şi unde Biserica este recunoscută ca modelator şi susţinător al societăţii. La ce speră evanghelizarea? Hrăneşte ea o nostalgie pentru „societatea creştină” a trecutului european? Însă erau aceste societăţi creştine, într-un sens dat de Evanghelie? Nu ar trebui să acceptăm provocarea de a evangheliza Vestul fără a dori pur şi simplu să meargă înapoi?

4. Un comentariu final asupra instrumentelor pe care Papa Benedict al XVI-lea le vede cruciale pentru această sarcină. Proeminent este „uzul Catehismului Bisericii Catolice, ca formulare esenţială şi completă a conţinutului credinţei”. Este perfect legitim pentru Capul Bisericii Romano-Catolice să susţină folosirea Catehismului. Totuşi, cei care preţuiesc Evanghelia s-ar fi aşteptat ca Papa să încurajeze oamenii să citească, să studieze şi să împărtăşească Scriptura. În mod evident, pentru el Catehismul conţine Biblia, nu invers.

Leonardo De Chirico

Leonardo De Chirico este unul dintre cei mai importanţi şi activi teologi evanghelici din Italia, director adjunct al Istituto di Formazione Evangelica e Documentazione din Padova şi director al Centrului de studii de etică şi bioetică al aceluiaşi institut. Este doctor în teologie al King’s College din Londra, cu o teză publicată sub titlul „Evangelical Theological Perspectives on post-Vatican II Roman Catholicism”, Frankfurt-Oxford, Peter Lang 2003. În acelaşi timp, este vice-preşedintele Alianţei Evanghelice Italiene şi membru în Comisia socio-politică a Alianţei Evanghelice Europene.

Traducere: Otniel-Laurean Vereş
Text tradus și publicat cu permisiunea autorului.