1. Vatican efforts towards New Evangelization?

Rome, 18th October 2010

Setting up a new Pontifical Council is not something that happens often in the Vatican, given the conservative nature of the institution. Yet Pope Benedict XVI has just released the motu proprio document (entitled Ubicumque et semper, “everywhere and always”) that establishes the Pontifical Council for the Promotion of the New Evangelization. One of the reasons why this recent move deserves careful consideration is that it is going to be a long term initiative. The central concern that gives name to the Council is also of great significance, especially for Evangelicals who like to think that they “own” everything that is related to evangelism-evangelization. Here is a Vatican office devoted to foster the new evangelization of the West. Another feature that would ring some Evangelical bells is a long quote from Evangelii nuntiandi, a 1975 Vatican document on mission that many observers have seen as the Roman Catholic counterpart of the 1974 Lausanne Covenant. So mission to the Western world is right at the heart of the Vatican agenda.

Facing the challenge of the secular West is a typical concern of Pope Ratzinger. In many ways, his first years of being Pope can be read as an attempt to deal with this issue. The newly established Council is the “institutional” way to confront it. The letter contains reference to some themes which are dear to Benedict XVI: he points to the progressive loss of Christian practice in the First World as well as the on-going abandonment of Christian values in Western society leading to indifference if not harshly anti-Christian attitudes. In one word, the Pope thinks that “secularism” is the big spiritual enemy of the Church. He calls the Church to a phase of re-vitalization of its inner life to respond to secular trends.
The Ubicumque et semper papal letter does not contain a full-orbed theology on the new evangelization. Yet there are hints that perhaps deserve a comment and that puts this Vatican move in perspective.

1. The rhetoric of the progressive de-christianization of Europe has been a persistent feature of papal pronouncements since the French Revolution. “There is good reason to fear lest this great perversity may be as it were a foretaste, and perhaps the beginning of those evils which are reserved for the last days; and that there may be already in the world the “Son of Perdition” of whom the Apostle speaks (II. Thess. ii., 3). Such, in truth, is the audacity and the wrath employed everywhere in persecuting religion, in combating the dogmas of the faith, in brazen effort to uproot and destroy all relations between man and the Divinity”. These words seem Ratzinger’s but were written by Pius X in 1903 in his encyclical E supremi apostolatus (n. 5). In a sense, there is nothing new under the sun. Churches have been engaging forms of secularism for at least the last three centuries. What is perhaps new is the danger that the institutional churches may lose their privileged status in a pluralist society. It seems that present-day secularism cannot cope with pre-Revolution settlements between church and state. Is this what Ratzinger fears most?

2. In assessing the danger of secularism, Benedict XVI charges it with all kinds of evil. In many ways, his evaluation is accurate. Yet, something of importance is missing. There is not a single word on the responsibility of the Church for the poor state of Western Christianity. Has the Church really worked hard to proclaim the Gospel with integrity to the observing modern world? Has the Church been faithful to the Word of God? Is the Church somewhat responsible for causing, at least in part, the disturbing secular trends? Does the Church need to look at her own sins before pointing the finger at the world? The document does not address this. It does not even ask the question!

3. The encouragement given to the Church is to promote the new evangelization and to re-ignite her mission to shape society. The document does not hope for conversion to the Gospel, as the Lausanne Covenant would say. It rather points to the recovery of a Christian society where Christian values are honored and practiced and where the Church is recognized for being a shaper and upholder of society. What does evangelization hope for? Does it foster a nostalgia for the “Christian society” of the European past? But were these societies Christian in the Gospel sense? Should we not accept the challenge of evangelizing the West without wanting it to simply go backwards?

4. A final comment on the tools that Pope Benedict XVI sees as crucial for the task. Prominent is “the use of the Catechism of the Catholic Church, as the essential and complete formulation of the content of the faith”. It is perfectly legitimate for the Head of the Roman Catholic Church to support the use of the Catechism. Yet, Gospel people would have expected the Pope to encourage people the read, study and share the Bible. Evidently, for him the Catechism contains the Bible, not vice versa.

Leonardo De Chirico
leonardo.dechirico@ifeditalia.org

Share Button

Dosarele Vatican Nr.1

 Organizarea unui nou Conciliu Pontifical nu este un lucru ce are loc des la Vatican, dată fiind natura conservatoare a instituţiei. Totuşi, Benedict al XVI-lea tocmai a lansat (articolul a apărut pentru prima dată în februarie 2011 – n.tr.) documentul motu proprio (intitulat Ubicumque et semper, „Oriunde şi întotdeauna”) care fundamentează Conciliul pontifical pentru promovarea Noii Evanghelizări. Unul dintre motivele pentru care această mutare recentă merită o atenţie deosebită este faptul că ea urmează să fie o iniţiativă pe termen lung. Preocuparea centrală care dă nume Conciliului are de asemenea o semnificaţie majoră, în special pentru evanghelicii cărora le place să creadă că ei „deţin” tot ce este legat de evanghelism-evanghelizare. Iată aici un oficiu al Vaticanului dedicat încurajării noii evanghelizări a Vestului. O altă chestiune care va atinge nişte corzi sensibile ale evanghelicilor este un lung citat din Evangelii nutiandi, un document despre misiune emis de Vatican în 1975 pe care mulţi observatori l-au văzut drept echivalentul Legămîntului de la Lausanne din 1974. Aşadar, misiunea în lumea occidentală se află în chiar centrul agendei Vaticanului.

Confruntarea cu provocarea Vestului secularizat este o preocupare tipică a Papei Ratzinger. În multe feluri, primii săi ani ca Papă pot fi văzuţi ca o încercare de a se ocupa de această problemă. Nou înfiinţatul Conciliu este calea „instituţională” de a o înfrunta. Documentul conţine referinţe la cîteva teme dragi lui Benedict al XVI-lea: indică pierderea progresivă a practicii creştine în ţările civilizate, precum şi abandonarea continuă a valorilor creştine în societatea occidentală, care conduce la indiferenţă, dacă nu la atitudini rigide anti-creştine. Într-un cuvînt, Papa consideră că „secularismul” este marele duşman spiritual al Bisericii. El cheamă Biserica la o etapă de re-vitalizare a vieţii sale interioare pentru a răspunde orientărilor seculare.

Documentul papal Ubicumque et semper nu conţine o teologie perfect închegată a noii evanghelizări. Totuşi, există indicii ce probabil merită cîteva comentarii, care pun această mutare a Vaticanului în perspectivă.

1. Retorica de-creştinării progresive a Europei a fost o caracteristică permanentă a declaraţiilor papale începînd cu revoluţia franceză. „Există motive întemeiate să ne temem că această mare perversitate ar putea fi, cum s-ar spune, o anticipare şi, probabil, începutul acelor rele care sînt rezervate zilelor din urmă; şi că s-ar putea afla deja în lume „Fiul pierzării” despre care vorbeşte Apostolul (2 Tesaloniceni 2.3). Aşa sînt într-adevăr îndrăzneala şi mînia folosite peste tot în persecutarea religiei, în combaterea dogmelor credinţei, în efortul neobrăzat de a desfiinţa şi distruge toate relaţiile între om şi divinitate!” Aceste cuvinte par a-i aparţine lui Ratzinger, dar au fost scrise de către Pius al X-lea în 1903 în enciclica sa E supremi apostolatus (n. 5). Într-un sens, nu există nimic nou sub soare. Bisericile s-au angajat în forme de secularism de cel puţin trei secole. Ceea ce este probabil nou e pericolul ca bisericile instituţionale să-şi piardă statutul privilegiat într-o societatea pluralistă. Se pare că secularismul actual nu poate coopera cu aranjamentele dintre biserică şi stat anterioare revoluţiei franceze. Este acesta lucrul de care se teme cel mai mult Ratzinger?

2. În evaluarea pericolului secularizării, Benedict al XVI-lea îl acuză de toate felurile de rău. În multe moduri, evaluarea sa este exactă. Totuşi, lipseşte ceva important. Nu există niciun singur cuvînt cu privire la responsabilitatea Bisericii pentru starea jalnică a creştinismului occidental. A muncit cu adevărat din greu Biserica pentru a proclama Evanghelia cu integritate pentru lumea modernă? A fost credincioasă Biserica Cuvîntului lui Dumnezeu? Este Biserica într-o anumită măsură responsabilă pentru apariţia îngrijorătoarelor orientări seculare? Are nevoie Biserica să se uite la propriile păcate înainte de a arăta lumea cu degetul? Documentul nu se ocupă de aceste chestiuni. Nici măcar nu îşi pune vreo întrebare cu privire la ele!

3. Încurajarea dată Bisericii este de a promova noua evanghelizare şi de a reaprinde misiunea sa de a modela societatea. Documentul nu speră la convertirea la Evanghelie, aşa cum ar spune Legămîntul de la Lausanne. Mai degrabă arată spre recuperarea unei societăţi creştine în care valorile creştine sînt onorate şi practicate şi unde Biserica este recunoscută ca modelator şi susţinător al societăţii. La ce speră evanghelizarea? Hrăneşte ea o nostalgie pentru „societatea creştină” a trecutului european? Însă erau aceste societăţi creştine, într-un sens dat de Evanghelie? Nu ar trebui să acceptăm provocarea de a evangheliza Vestul fără a dori pur şi simplu să meargă înapoi?

4. Un comentariu final asupra instrumentelor pe care Papa Benedict al XVI-lea le vede cruciale pentru această sarcină. Proeminent este „uzul Catehismului Bisericii Catolice, ca formulare esenţială şi completă a conţinutului credinţei”. Este perfect legitim pentru Capul Bisericii Romano-Catolice să susţină folosirea Catehismului. Totuşi, cei care preţuiesc Evanghelia s-ar fi aşteptat ca Papa să încurajeze oamenii să citească, să studieze şi să împărtăşească Scriptura. În mod evident, pentru el Catehismul conţine Biblia, nu invers.

Leonardo De Chirico

Leonardo De Chirico este unul dintre cei mai importanţi şi activi teologi evanghelici din Italia, director adjunct al Istituto di Formazione Evangelica e Documentazione din Padova şi director al Centrului de studii de etică şi bioetică al aceluiaşi institut. Este doctor în teologie al King’s College din Londra, cu o teză publicată sub titlul „Evangelical Theological Perspectives on post-Vatican II Roman Catholicism”, Frankfurt-Oxford, Peter Lang 2003. În acelaşi timp, este vice-preşedintele Alianţei Evanghelice Italiene şi membru în Comisia socio-politică a Alianţei Evanghelice Europene.

Traducere: Otniel-Laurean Vereş
Text tradus și publicat cu permisiunea autorului.

Share Button