3. Papa dixit. The recent interview with Benedict XVI

Rome, 6th December 2010

If you were given the opportunity to meet the Pope in person, what would you ask him? In a video on Youtube John Piper tells us that if he were to have a two minute conversation with the Pope, he would ask him: What’s your view on justification? That question would speak volumes for him and perhaps for many Evangelicals. Not so for Peter Seewald, the German journalist who just released his new interview with Benedict XVI. Seewald spoke six hours with the Pope but the topic of justification never came up. This suggests that people’s agendas in dealing with the highest RC authority may be very different. Yet the interview is an interesting piece of conversation that deserves our attention.

The book is entitled Light of the World: The Pope, the Church, and the Signs of the Times and is published in English by Ignatius Press. Seewald is not new to the task of interviewing Ratzinger, having done so twice when the latter was Prefect of the Vatican Congregation for the Doctrine of the Faith: Salt of the Earth (1996; English edition 1997) and God and the World (2000; English edition 2002). Many commentators have underlined the parts of the interview in which Benedict XVI addresses controversial issues on human sexuality and the recent sexual scandals within the RC Church. In spite of rumors and fancy titles, there is nothing new in the Vatican’s approach to these issues and many others. In the Vatican’s perspective an interview is a tool towards consolidating something that is already part of the ethos of the Church, perhaps using conversation and a warm, personal tone. So Light of the World does not break any new ground in doctrinal or moral matters. Benedict XVI confirms his confident, sapiential and assertive posture in defending the dynamic stability of Rome’s magisterium, as well as his worried analysis of Western cultural trends away from past settlements between church and society. The present-day turmoil of the world, though perplexing and troublesome, is seen within the hopeful context of the long-term mission of the Church that will eventually succeed.

The pope addresses many important matters, but perhaps three are more worthy of mention for Evangelicals.

The first has to do with Benedict’s personal prayer life. In shedding light on his daily spiritual disciplines, the Pope says that he prays to God and also invokes a selected group of saints. His special list mirrors his theological program: Augustine, Bonaventure and Thomas Aquinas. To them he cries for help as well as to the Mother of God. In another section, Seewald echoes widespread comments even in Evangelical circles that Ratzinger is more Christocentric than Marian. Yet Benedict XVI tells the interviewer that he is very close to Our Lady of Fatima (believing her alleged revelations) and deeply involved in Mary’s hyper-veneration. This is his way of living out the communio sanctorum. So, having Christ at the center means having an inclusive, wider center that hosts Mary and the saints. Do we really understand what the centrality of Jesus Christ means for RC doctrine and spirituality, even in its apparently more Christocentric forms?

The second comment touches on the Pope’s perception of Evangelicalism as a player in the realm of Christianity. Of course the book is not an academic treatise on ecumenical theology and one does not have to read too closely between the lines. Yet a distinct picture does in fact emerge. In this respect Benedict XVI distinguishes in Protestantism the “classic confessions” and the “new Protestantism”. The latter is growing and represents a “sign of the times”. This expression is a catchword for present-day Roman Catholicism. John XXIII used it to launch the Second Vatican Council and since then it has been employed to refer to providential, kairos-types of events. Evangelicals are modifying the religious landscape of the Third World. The Pope goes on to say that this movement is not the church, nor can it be on the account that it lacks some defining features of the Church (i.e. the rightly transmitted sacrament of Order, the Episcopal hierarchy under the papacy, the properly administered Eucharist). According to Ratzinger, the Evangelical understanding of the church is a “new concept” whereby the church is no longer an institution but a community summoned by the Word. The Pope appears to think that in Evangelicalism there is life but it is defective and insufficient since it is outside of the full fellowship with Rome. Later, recalling his visit to Brazil, he comes back to the topic of Evangelicalism and makes some very telling comments. He associates the word “Evangelical” with “sects” thus going back to derogatory language and also failing to make an important distinction between mainstream Evangelicalism and fringe groups that are awkward for Evangelicals as well. The other comment refers to the inner “instability” of the Evangelical movement and the fact that it does not produce a “long-standing sense of belonging”. The Pope looks at Evangelicals with a mixture of spiritual curiosity and Roman perplexity. Compared with the stability of the RC institution, Evangelicalism seems to be a frail vessel floating aimlessly. Compared with the deep sense of belonging that RC is able to nurture in most of its adherents, Evangelicalism seems to produce individual outbursts of spiritual life, yet is detached from historical, cultural and community awareness. The picture that Evangelicalism presents of itself to the observing world should cause all of us to ponder. Benedict XVI seems to think Evangelicalism can be an inspiring spirituality for our age (a “sign of the times”), yet in itself it lacks ecclesial structure and identity markers to be the Church and to survive for long.

A final comment is in place regarding global scenarios. Seewald wants to know what the Pope thinks of his petrine ministry that causes troubles for non-Catholic Christians. Well, the agreement about the papal ministry with Orthodox churches is not so far, says Ratzinger. Yet there is another facet to it. More and more, he says, religious leaders are realizing that in the global world a global voice is needed to address the importance of “religious values” and the disruptive claims of secularism. Being the ‚Äúsingle voice on great themes‚Äù is what the Pope envisages for his ministry: for Catholics and non-Catholics alike, as well as for Muslims, Hindus, etc. The Pope offers his ministry to serve as the spokesperson for all religious-minded peoples of the world. This is the vast frontier development of the papacy that embraces both ecumenism and inter-religious dialogue. Of course this is not the full scope of the RC understanding of the papal office, but it will pave the way to achieving it.

In summary, Light of the World contains nothing new but instead underlines the standing claims of the present Pope with some intriguing nuances. Filled with awe for the great tradition of the Church, Benedict XVI is fully persuaded that the RC Church will manage to fulfill her mission, i.e. being a sign and instrument for the unity of mankind.

Leonardo De Chirico


2. Viitoarea Biserică Romano-Catolică

Dosarele Vatican Nr. 2 – Leonardo De Chirico

Cum va arăta Biserica Romano-Catolică la sfîrşitul secolului douăzeci şi unu? Cum va fi în stare să manevreze această instituţie multiplele provocări cu care este confruntată? Mai radical, va mai exista această biserică în o sută de ani? Şi dacă da, cît de diferit va arăta comparată cu înfăţişarea ei actuală?

Aceste întrebări intrigante primesc răspunsuri şi mai intrigante de la corespondentul CNN la Vatican, John L. Allen, în cartea sa recentă: The Future Church. How Ten Trends are Revolutionizing the Catholic Church (New York: Doubleday, 2009). Allen scrie ca un jurnalist şi sociolog al religiei care priveşte la ceea ce se întîmplă în universul romano-catolic în contextul unei globalizări rapide. Publicul-ţintă imediat este nord-american, dar ceea ce scrie el este adunat din ani de jurnalism internaţional şi menit să descrie scenarii globale.

Cerînd cititorilor să-şi forţeze imaginaţia (1), Allen argumentează că există cel puţin zece tendinţe care afectează Biserica Romano-Catolică şi care vor fi tot mai mult pe agenda acesteia. Iată lista:

  1. O biserică globală
  2. Catolicismul evanghelic
  3. Islamul
  4. Noua demografie
  5. Extinderea rolurilor laicilor
  6. Revoluţia bio-tehnologică
  7. Globalizarea
  8. Ecologia
  9. Multipolarizarea
  10. Penticostalismul

Este suficient să comentăm pe scurt despre fiecare tendinţă, oprindu-ne puţin mai mult asupra celor care rezonează mai strîns cu evanghelicalismul (i.e. catolicismul evanghelic şi penticostalismul).

1. Centrul de gravitate trece de la nord la sud. În 2050, cele mai mari naţiuni majoritar catolice vor fi Brazilia, Mexic, Filipine, SUA, Congo şi Uganda. Realitatea globală a catolicismului astăzi arată creştere, nu declin (19). Vorbind în mod general, catolicismul sudic este tineresc, conservator moral şi liberal politic, deschis spre supranatural, mai interesat de provocările misionare ad extra decît de chestiunile tradiţionale ad intra (cum ar fi disputele doctrinare şi dezbaterile asupra legii canonice), aducînd un nou set de probleme (ex. poligamia, vrăjitoria, împuternicirea femeilor). Dacă romano-catolicismul „va deveni în mod constant tot mai non-vestic, non-alb şi non-prosper” (432), atunci timpul pentru un papă sudic va fi sosit.

2. „Chestiunea identitară” este în joc în catolicismul evanghelic. Pentru Allen, sensul cuvîntului „evanghelic” aici are puţin de-a face cu înţelegerea protestant-biblică a aceluiaşi cuvînt. Este mai degrabă „o psihologie religioasă de bază” (57) care întruchipează o „foame pentru identitate” într-o cultură seculară dezrădăcinată. Catolicismul se luptă pentru conservatorism liturgic, educaţia catolică, distincţia ierarhică preoţie-laicitate şi claritate teologică atît în cristologie, cît şi în eclesiologie. Apărătorul acestui tip de catolicism evanghelic este documentul din anul 2000, Dominus Iesus, care a subliniat înţelegerea tradiţională a Bisericii Romano-Catolice drept singura instituţie corect organizată care se bucură de har divin în măsură deplină. În acelaşi ton, pentru Allen, Ioan Paul al II-lea şi Benedict al XVI-lea sînt catolici evanghelici, asemenea personalităţilor ecleziastice de genul Cardinalului Jean-Marie Lustiger al Parisului (57), scriitorilor ca George Weigel care îndeamnă creştinii să aibă „curajul de a fi catolici” (453), mişcărilor ecleziale de genul Communion and Liberation (antreprenorială, dar puternic papistă şi mariană) şi evenimentelor ca World Youth Day. Allen interpretează cuvîntul „evanghelic” ca însemnînd reafirmarea identităţii romano-catolice în elementele sale fundamentale, ferme, nu ca implicînd o deschidere spre reînnoire conform Evangheliei. Pentru el, „evanghelic” este o categorie sociologică exprimînd o căutare a identităţii mai degrabă decît una teologică, bazată pe transformarea prin Evanghelie.

3. Islamul este un alt jucător global al secolului 21, iar romano-catolicismul va căuta să dezvolte relaţii cordiale, încercînd în acelaşi timp să evite mentalitatea ciocnirii civilizaţiilor, stăpînindu-se de la eforturile misionare şi construind o alianţă morală bazată pe legea naturală şi sentimentul religios fundamental.

4. Tendinţele demografiei globale încurajează Biserica Romano-Catolică să susţină politicile pro-life şi de fertilitate şi, de asemenea, mişcările globale de migrare. Din punctul ecumenic de vedere, bisericile ortodoxe răsăritene vor fi mai puţin atrăgătoare decît penticostalii, datorită demografiei în scădere a celor mai multe ţări majoritar ortodoxe.

5. Ultimul secol a fost martorul apariţiei a mai mult de 120 de mişcări laice (ex. L’Arche, Focolare, etc.). Acestea reprezintă o mare forţă care a impulsionat o „democratizare a dialogului catolic” (209). Atît ministeriatul laic, cît şi cel feminin îşi vor extinde graniţele, totuşi nu cu preţul depăşirii înţelegerii şi practicii tradiţionale ale ministeriatului preoţesc (masculin).

6. Revoluţia bio-tehnologică a prins Biserica Romano-Catolică în partea defensivă. Confruntată cu noile provocări, a existat o revigorare a legii naturale care va permite Bisericii Romano-Catolice să construiască legături cu religiile lumii care o vor considera purtătorul global de cuvînt al bio-eticii conservatoare bazate pe legea naturală. Aici Allen pare să subestimeze potenţialul acestei tendinţe pentru dezvoltările inter-religioase viitoare şi pentru pretenţiile viitoare romano-catolice în legătură cu Biserica Romano-Catolică drept reprezentantă a întregii umanităţi.

7. Globalizarea a împins Biserica Romano-Catolică să-şi extindă învăţăturile sociale în legătură cu solidaritatea, binele comun, ajutorarea şi umanismul integral. Ea va deveni singurul jucător diplomatic global care poate îmbrăţişa atît bogaţii, cît şi săracii, nordul şi sudul, suportul pentru capital şi muncă şi preocupările pentru justiţia socială şi dezvoltarea economică.

8. Încălzirea globală şi schimbările climatice, împreună cu deficitul de apă şi despădurirea vor încuraja tendinţa spre o teologie naturală, oferind Bisericii Romano-Catolice oportunitatea de a contura eco-teologia sa distinctă de tip „atît-cît şi”.

9. Secolul douăzeci şi unu va fi martorul „interecaţiunii dintre puncte multiple de influenţă” (340), în care naţiunile BRIC (Brazilia, Rusia, India şi China) îşi vor creşte puterea. În acest nou context global, Biserica Romano-Catolică, este singura instituţie religioasă care e deja multipolară şi are structura diplomatică şi cultura pentru a înfrunta această situaţie.

10. Harvie Cox a botezat penticostalismul drept „catolicism fără preoţi”, însemnînd o expresie de spiritualitate populară fără sistemul juridic roman sau complicata teologie scolastică (382). După Vatican II, Biserica Romano-Catolică a găsit loc pentru spiritualitatea penticostală în interiorul graniţelor structurii sale teologice. În unele regiuni (ex. America Latină), explozia penticostală a dat naştere unei atitudini anti-penticostale din partea unor oficiali romano-catolici. Totuşi penticostalismul iese victorios, atît în interiorul, cît şi în afara Bisericii Romano-Catolice. „Penticostalismul, nu ortodoxia, va fi principalul „celălalt” creştin pentru o mare parte din Biserica Catolică a secolului douăzeci şi unu” (361). Noi forme de „ecumenism orizontal” şi iniţiative de jos în sus se vor dezvolta (401). Ele vor fi mai puţin preocupate de precizia teologică şi mai mult interesate de schimbarea experienţelor spirituale. Allen merge pînă acolo încît afirmă că linia internă de fractură a secolului douăzeci şi unu va fi între catolicismul penticostal şi cel non-penticostal.

Imaginea generală care reiese din cartea lui Allen este complexă şi multiformă. Semnele eclesiologice ale Bisericii („una, sfîntă, catolică şi apostolică”) se vor traduce în patru semne sociologice: „globală, fermă, penticostală şi extrovertită” (432).

Multe tendinţe sociologice pe care le subliniază ar putea fi uşor aplicate la evanghelicalismul global şi s-ar potrivi foarte natural. Totuşi, există o diferenţă catolică, ce oferă romano-catolicismului un impuls extra în confruntarea cu noile etape şi provocări: „spiritul istoric al catolicismului este pasiunea sa pentru sinteză, pentru soluţiile de tip ‘atît/cît şi’” (429). Viitorul va aduce tensiune şi conflict, însă instituţia cea mai calificată pentru a echilibra şi ajusta diferitele pretenţii, interese şi preocupări este cea care a fost capabilă să supravieţuiască proiectului modernităţii fără a-şi vinde sufletul şi va fi capabilă să navigheze prin apele unei globalizări consistente. Acesta este geniul teologic romano-catolic care a fost demonstrat timp de secole. Este o parte esenţială a sistemului romano-catolic şi va fi instrumentul primar pentru a face faţă viitorului. Biserica Romano-Catolică va continua să pretindă şi să acţioneze ca şi cum ea este sacramentul unităţii familiei umane. Aceasta este misiunea ei şi va continua să rămînă.

Leonardo De Chirico

Leonardo De Chirico este unul dintre cei mai importanţi şi activi teologi evanghelici din Italia, director adjunct al Istituto di Formazione Evangelica e Documentazione din Padova şi director al Centrului de studii de etică şi bioetică al aceluiaşi institut. Este doctor în teologie al King’s College din Londra, cu o teză publicată sub titlul „Evangelical Theological Perspectives on post-Vatican II Roman Catholicism”, Frankfurt-Oxford, Peter Lang 2003. În acelaşi timp, este vice-preşedintele Alianţei Evanghelice Italiene şi membru în Comisia socio-politică a Alianţei Evanghelice Europene.

Traducere: Otniel-Laurean Vereş
Text tradus și publicat cu permisiunea autorului.

2. The Future Roman Catholic Church. Global Tales from the 21st Century

Rome, 18th November 2010

What will the Roman Catholic (RC) Church be like at the end of the 21st century? How will this institution be able to handle the multiple challenges that she is confronted with? More radically, will this church still be still around in a hundred years? And if yes, how different will she be compared with her present-day outlook?

These intriguing questions get some ever more intriguing answers by the CNN Vatican correspondent John L. Allen in his recent book The Future Church. How Ten Trends are Revolutionizing the Catholic Church (New York: Doubleday, 2009). Allen writes as a journalist and sociologist of religion who looks at what is happening in the RC universe within the context of a fast moving globalization. His immediate readership is North-American but what he writes is gathered from years of international journalism and aimed at painting global scenarios.

Asking readers to stretch their “imagination” (1), Allen argues that there are at least ten trends that are impacting the RC Church and that will increasingly be on the agenda. Here is his list:

  1. A World Church
  2. Evangelical Catholicism
  3. Islam
  4. The New Demography
  5. Expanding Lay Roles
  6. The Biotech Revolution
  7. Globalization
  8. Ecology
  9. Multipolarism
  10. Pentecostalism

Suffice it to briefly comment on each trend while pausing a little bit more on those which resonate more closely with Evangelicalism (i.e. Evangelical Catholicism and Pentecostalism).

  1. The center of gravity is shifting from North to South. In 2050 the largest majority RC nations will be Brazil, Mexico, Philippines, USA, Congo, and Uganda. The global story of Catholicism today is growth, not decline (19). Its most pressing need is managing expansion, not contraction. Generally speaking, Southern Catholicism is youthful, morally conservative and politically liberal, open to the supernatural, more interested in ad extra missional challenges than in ad intra traditional issues (like doctrinal disputes and canon law debates), and bringing a new set of issues (e.g. polygamy, witchcraft, women empowerment). If RC “will become steadily more non-Western, nonwhite, and nonaffluent” (432), then the time for a Southern pope has come.
  2. The “identity issue” is what is at stake with Evangelical Catholicism. For Alles, the meaning of the word Evangelical here has little to do with the Biblical-Protestant understanding of the same word. It is rather “an underlying religious psychology” (57) that embodies a “hunger for identity” in a rootless secular culture. Evangelical Catholicism strives for liturgical conservativism, catholic education, priestly-laity distinction of order, and theological clarity both in Christology and ecclesiology. Champion of this type of Evangelical Catholicism is the 2000 document Dominus Iesus which stressed the traditional understanding of the RC Church as being the only rightly ordered agency which enjoys divine grace in its fullest measure. In the same vein, for Allen, both John Paul II and Benedict XVI are Evangelical Catholics, as well as ecclesiastical figures like Cardinal Jean-Marie Lustiger of Paris (57), writers like Geoge Weigel who urges Christians to have “the courage to be Catholic” (453), ecclesial movements like Communion and Liberation (entrepreneurial, yet strongly papist and marian), and events like the World Youth Day. Allen exegetes the word Evangelical as meaning a re-affirmation of RC identity in its basic, uncompromising markers, not as implying an openness to renewal according to the Gospel. For him Evangelical is a sociological category expressing a search for identity rather than a theological one based on Gospel transformation.
  3. Islam is another global player of the 21st century and RC will attempt to develop cordial relationships while trying to avoid the clash of civilization mentality, refraining from outspoken missionary endeavors, and building a moral alliance based on natural law and basic religious sentiment.
  4. Global demographic trends encourage the RC Church to support pro-life and fertility policies and also global migration movements. From the ecumenical point of view, the Eastern Orthodox churches will be less appealing than Pentecostals due to the declining demography of most Eastern Orthodox majority countries.
  5. The last hundred years have seen the emergence of more than 120 lay movements (e.g. L’Arche, Focolare, etc.). They are a powerful force which has stirred a “democratization of catholic conversation” (209). Both lay and female ministries will expand their borders, yet not at the expense of overcoming the traditional understanding and practice of the (male) priestly ministry.
  6. The biotech revolution has seen the RC Church on the defensive side. Confronted with the new challenges, there has been a revival of natural law which will allow the RC Church to build bridges with world religions which will regard her to be the global spokesperson for nature-based conservative bioethics. Here Allen seems to underestimate the potential of this trend for future inter-religious developments and future RC claims about the RC Church representing the whole of humanity.
  7. Globalization has pushed the RC Church to expand her social teachings about solidarity, common good, subsidiarity, and integral humanism. She will become the only diplomatic global player which can embrace both the rich and poor, North and South, support for capital and labour, and concerns for social justice and economic development.
  8. Global warming and climate change, along with water scarcity and deforestation will encourage the trend toward natural theology giving the RC Church the opportunity to shape her distinct “both-and” eco-theology.
  9. The 21st century will see “the interaction of multiple points of influence” (340) with the BRIC nations (Brazil, Russia, India and China) raising their profile. In this new global setting, the RC Church is the only religious institution which is already multipolar and has the diplomatic structure and culture to deal with it.
  10. Harvie Cox has dubbed Pentecostalism “Catholicism without priests” meaning an expression of folk spirituality without the Roman juridical system or complicated scholastic theology (382). After Vatican II the RC Church has found room for Pentecostal spirituality within the borders of her theological structure. In some regions (e.g. Latin America) the Pentecostal explosion has given rise to an anti-Pentecostal attitude by RC officials. Yet Pentecostalism is winning the day, both inside and outside the RC Church. “Pentecostalism, not Orthodoxy, will be the primary Christian “other” for much of the Catholic Church of the twenty-first century” (361). New forms of “horizontal ecumenism” and bottom-up initiatives will develop (401). They will be less concerned with theological precision and more interested in exchanging spiritual experiences. Allen goes as far as arguing that the internal fault line of the 21st century will be between Pentecostal and non-Pentecostal Catholicism.

The wide picture emerging from Allen‚Äôs book is complex and multifaceted. The ecclesiological notes of the Church (“one, holy, catholic and apostolic”) will translate into four sociological notes: “global, uncompromising, Pentecostal and extroverted” (432).

Many sociological trends he highlights could be easily applied to global Evangelicalism and they would fit quite naturally. Yet there is a catholic difference that gives RC an extra input in confronting new phases and challenges: “he historical spirit of Catholicism is its passion for synthesis, for “both/and’ solutions” (449). The future will bring tension and conflict, yet the institution that is most suited to balance and accommodate different claims, interests, and concerns is the one that was able to survive the modernity project without selling its soul to it and will be able to navigate the waters of a thicker globalization. This is the RC theological genius that has been displayed for centuries. This is an essential part of the RC system and will be the primary tool to face the future. The RC Church will continue to claim and to act as if she were the sacrament of unity of the human family. This is her mission and it will continue to be so.

Leonardo De Chirico

1. Vatican efforts towards New Evangelization?

Rome, 18th October 2010

Setting up a new Pontifical Council is not something that happens often in the Vatican, given the conservative nature of the institution. Yet Pope Benedict XVI has just released the motu proprio document (entitled Ubicumque et semper, “everywhere and always”) that establishes the Pontifical Council for the Promotion of the New Evangelization. One of the reasons why this recent move deserves careful consideration is that it is going to be a long term initiative. The central concern that gives name to the Council is also of great significance, especially for Evangelicals who like to think that they “own” everything that is related to evangelism-evangelization. Here is a Vatican office devoted to foster the new evangelization of the West. Another feature that would ring some Evangelical bells is a long quote from Evangelii nuntiandi, a 1975 Vatican document on mission that many observers have seen as the Roman Catholic counterpart of the 1974 Lausanne Covenant. So mission to the Western world is right at the heart of the Vatican agenda.

Facing the challenge of the secular West is a typical concern of Pope Ratzinger. In many ways, his first years of being Pope can be read as an attempt to deal with this issue. The newly established Council is the “institutional” way to confront it. The letter contains reference to some themes which are dear to Benedict XVI: he points to the progressive loss of Christian practice in the First World as well as the on-going abandonment of Christian values in Western society leading to indifference if not harshly anti-Christian attitudes. In one word, the Pope thinks that “secularism” is the big spiritual enemy of the Church. He calls the Church to a phase of re-vitalization of its inner life to respond to secular trends.
The Ubicumque et semper papal letter does not contain a full-orbed theology on the new evangelization. Yet there are hints that perhaps deserve a comment and that puts this Vatican move in perspective.

1. The rhetoric of the progressive de-christianization of Europe has been a persistent feature of papal pronouncements since the French Revolution. “There is good reason to fear lest this great perversity may be as it were a foretaste, and perhaps the beginning of those evils which are reserved for the last days; and that there may be already in the world the “Son of Perdition” of whom the Apostle speaks (II. Thess. ii., 3). Such, in truth, is the audacity and the wrath employed everywhere in persecuting religion, in combating the dogmas of the faith, in brazen effort to uproot and destroy all relations between man and the Divinity”. These words seem Ratzinger’s but were written by Pius X in 1903 in his encyclical E supremi apostolatus (n. 5). In a sense, there is nothing new under the sun. Churches have been engaging forms of secularism for at least the last three centuries. What is perhaps new is the danger that the institutional churches may lose their privileged status in a pluralist society. It seems that present-day secularism cannot cope with pre-Revolution settlements between church and state. Is this what Ratzinger fears most?

2. In assessing the danger of secularism, Benedict XVI charges it with all kinds of evil. In many ways, his evaluation is accurate. Yet, something of importance is missing. There is not a single word on the responsibility of the Church for the poor state of Western Christianity. Has the Church really worked hard to proclaim the Gospel with integrity to the observing modern world? Has the Church been faithful to the Word of God? Is the Church somewhat responsible for causing, at least in part, the disturbing secular trends? Does the Church need to look at her own sins before pointing the finger at the world? The document does not address this. It does not even ask the question!

3. The encouragement given to the Church is to promote the new evangelization and to re-ignite her mission to shape society. The document does not hope for conversion to the Gospel, as the Lausanne Covenant would say. It rather points to the recovery of a Christian society where Christian values are honored and practiced and where the Church is recognized for being a shaper and upholder of society. What does evangelization hope for? Does it foster a nostalgia for the “Christian society” of the European past? But were these societies Christian in the Gospel sense? Should we not accept the challenge of evangelizing the West without wanting it to simply go backwards?

4. A final comment on the tools that Pope Benedict XVI sees as crucial for the task. Prominent is “the use of the Catechism of the Catholic Church, as the essential and complete formulation of the content of the faith”. It is perfectly legitimate for the Head of the Roman Catholic Church to support the use of the Catechism. Yet, Gospel people would have expected the Pope to encourage people the read, study and share the Bible. Evidently, for him the Catechism contains the Bible, not vice versa.

Leonardo De Chirico

Dosarele Vatican Nr.1

 Organizarea unui nou Conciliu Pontifical nu este un lucru ce are loc des la Vatican, dată fiind natura conservatoare a instituţiei. Totuşi, Benedict al XVI-lea tocmai a lansat (articolul a apărut pentru prima dată în februarie 2011 – n.tr.) documentul motu proprio (intitulat Ubicumque et semper, „Oriunde şi întotdeauna”) care fundamentează Conciliul pontifical pentru promovarea Noii Evanghelizări. Unul dintre motivele pentru care această mutare recentă merită o atenţie deosebită este faptul că ea urmează să fie o iniţiativă pe termen lung. Preocuparea centrală care dă nume Conciliului are de asemenea o semnificaţie majoră, în special pentru evanghelicii cărora le place să creadă că ei „deţin” tot ce este legat de evanghelism-evanghelizare. Iată aici un oficiu al Vaticanului dedicat încurajării noii evanghelizări a Vestului. O altă chestiune care va atinge nişte corzi sensibile ale evanghelicilor este un lung citat din Evangelii nutiandi, un document despre misiune emis de Vatican în 1975 pe care mulţi observatori l-au văzut drept echivalentul Legămîntului de la Lausanne din 1974. Aşadar, misiunea în lumea occidentală se află în chiar centrul agendei Vaticanului.

Confruntarea cu provocarea Vestului secularizat este o preocupare tipică a Papei Ratzinger. În multe feluri, primii săi ani ca Papă pot fi văzuţi ca o încercare de a se ocupa de această problemă. Nou înfiinţatul Conciliu este calea „instituţională” de a o înfrunta. Documentul conţine referinţe la cîteva teme dragi lui Benedict al XVI-lea: indică pierderea progresivă a practicii creştine în ţările civilizate, precum şi abandonarea continuă a valorilor creştine în societatea occidentală, care conduce la indiferenţă, dacă nu la atitudini rigide anti-creştine. Într-un cuvînt, Papa consideră că „secularismul” este marele duşman spiritual al Bisericii. El cheamă Biserica la o etapă de re-vitalizare a vieţii sale interioare pentru a răspunde orientărilor seculare.

Documentul papal Ubicumque et semper nu conţine o teologie perfect închegată a noii evanghelizări. Totuşi, există indicii ce probabil merită cîteva comentarii, care pun această mutare a Vaticanului în perspectivă.

1. Retorica de-creştinării progresive a Europei a fost o caracteristică permanentă a declaraţiilor papale începînd cu revoluţia franceză. „Există motive întemeiate să ne temem că această mare perversitate ar putea fi, cum s-ar spune, o anticipare şi, probabil, începutul acelor rele care sînt rezervate zilelor din urmă; şi că s-ar putea afla deja în lume „Fiul pierzării” despre care vorbeşte Apostolul (2 Tesaloniceni 2.3). Aşa sînt într-adevăr îndrăzneala şi mînia folosite peste tot în persecutarea religiei, în combaterea dogmelor credinţei, în efortul neobrăzat de a desfiinţa şi distruge toate relaţiile între om şi divinitate!” Aceste cuvinte par a-i aparţine lui Ratzinger, dar au fost scrise de către Pius al X-lea în 1903 în enciclica sa E supremi apostolatus (n. 5). Într-un sens, nu există nimic nou sub soare. Bisericile s-au angajat în forme de secularism de cel puţin trei secole. Ceea ce este probabil nou e pericolul ca bisericile instituţionale să-şi piardă statutul privilegiat într-o societatea pluralistă. Se pare că secularismul actual nu poate coopera cu aranjamentele dintre biserică şi stat anterioare revoluţiei franceze. Este acesta lucrul de care se teme cel mai mult Ratzinger?

2. În evaluarea pericolului secularizării, Benedict al XVI-lea îl acuză de toate felurile de rău. În multe moduri, evaluarea sa este exactă. Totuşi, lipseşte ceva important. Nu există niciun singur cuvînt cu privire la responsabilitatea Bisericii pentru starea jalnică a creştinismului occidental. A muncit cu adevărat din greu Biserica pentru a proclama Evanghelia cu integritate pentru lumea modernă? A fost credincioasă Biserica Cuvîntului lui Dumnezeu? Este Biserica într-o anumită măsură responsabilă pentru apariţia îngrijorătoarelor orientări seculare? Are nevoie Biserica să se uite la propriile păcate înainte de a arăta lumea cu degetul? Documentul nu se ocupă de aceste chestiuni. Nici măcar nu îşi pune vreo întrebare cu privire la ele!

3. Încurajarea dată Bisericii este de a promova noua evanghelizare şi de a reaprinde misiunea sa de a modela societatea. Documentul nu speră la convertirea la Evanghelie, aşa cum ar spune Legămîntul de la Lausanne. Mai degrabă arată spre recuperarea unei societăţi creştine în care valorile creştine sînt onorate şi practicate şi unde Biserica este recunoscută ca modelator şi susţinător al societăţii. La ce speră evanghelizarea? Hrăneşte ea o nostalgie pentru „societatea creştină” a trecutului european? Însă erau aceste societăţi creştine, într-un sens dat de Evanghelie? Nu ar trebui să acceptăm provocarea de a evangheliza Vestul fără a dori pur şi simplu să meargă înapoi?

4. Un comentariu final asupra instrumentelor pe care Papa Benedict al XVI-lea le vede cruciale pentru această sarcină. Proeminent este „uzul Catehismului Bisericii Catolice, ca formulare esenţială şi completă a conţinutului credinţei”. Este perfect legitim pentru Capul Bisericii Romano-Catolice să susţină folosirea Catehismului. Totuşi, cei care preţuiesc Evanghelia s-ar fi aşteptat ca Papa să încurajeze oamenii să citească, să studieze şi să împărtăşească Scriptura. În mod evident, pentru el Catehismul conţine Biblia, nu invers.

Leonardo De Chirico

Leonardo De Chirico este unul dintre cei mai importanţi şi activi teologi evanghelici din Italia, director adjunct al Istituto di Formazione Evangelica e Documentazione din Padova şi director al Centrului de studii de etică şi bioetică al aceluiaşi institut. Este doctor în teologie al King’s College din Londra, cu o teză publicată sub titlul „Evangelical Theological Perspectives on post-Vatican II Roman Catholicism”, Frankfurt-Oxford, Peter Lang 2003. În acelaşi timp, este vice-preşedintele Alianţei Evanghelice Italiene şi membru în Comisia socio-politică a Alianţei Evanghelice Europene.

Traducere: Otniel-Laurean Vereş
Text tradus și publicat cu permisiunea autorului.