Dosarele Vatican Nr. 4 – Leonardo De Chirico
Biblia este centrală în îndelungata controversă dintre Reforma protestantă şi romano-catolicism. Prin urmare, orice declaraţie venită din partea Papei asupra acestui subiect trebuie citită cu atenţie de către toţi cei care trăiesc o credinţă centrată în Scriptură. Documentul despre care vorbim a apărut după un sinod specific care a avut loc în 2008, cînd episcopii romano-catolici au discutat următoarea chestiune: „Cuvîntul lui Dumnezeu în viaţa şi misiunea Bisericii”. După discuţia sinodală, se obişnuieşte ca Papa să emită un document scris care rezumă esenţa dezbaterilor şi le enunţă în mod autoritativ. Acesta este cazul îndemnului apostolic post-sinodal din 2010, Verbum Domini (VD, Cuvântul Domnului), emis de Benedict al XVI-lea.
Documentul reaminteşte învăţătura romano-catolică despre Biblie, aşa cum a fost articulată şi învăţată în secolul douăzeci. În particular, VD recunoaşte constituţia dogmatică Dei Verbum (Cuvîntul lui Dumnezeu) de la Vatican II ca referinţă doctrinară supremă pentru teologia catolică a Cuvîntului lui Dumnezeu şi se vede în continuitate totală cu Conciliul Vatican II. Cel mai interesant aspect este relaţia dintre Cuvînt şi Biblie, discutată de VD.
Pentru început, VD pretinde că acest Cuvînt al lui Dumnezeu „precedă şi depăşeşte Sfînta Scriptură, cu toate acestea Scriptura, inspirată de Dumnezeu, conţine cuvîntul divin” (17). VD afirmă că Biblia este Cuvîntul lui Dumnezeu în sensul că ea conţine Cuvîntul. Avem la dispoziţie Biblia, dar există, de asemenea, un cuvînt suplimentar mai presus de Biblie care face Biblia insuficientă în sine însăşi. Miza aici nu este inspiraţia divină a Bibliei (pe care VD o susţine ferm), ci suficienţa Bibliei şi finalitatea ei. Pentru papa Ratzinger, Biblia este Cuvîntul lui Dumnezeu într-un anumit sens, dar Cuvîntul lui Dumnezeu este mai mare decît Biblia. Aceasta din urmă conţine Cuvîntul.
Pentru cititorii protestanţi în special, este potrivit aici un comentariu. Teologia liberală şi-a dezvoltat propria teologie a Cuvîntului prin care relaţia între Cuvînt şi Biblie este gîndită în moduri dialectale şi existenţiale. Cu alte cuvinte, pentru unele versiuni ale teologiei liberale, Biblia este o mărturie (failibilă) a Cuvîntului şi devine Cuvîntul lui Dumnezeu, dacă se întîmplă vreodată, cînd Duhul vorbeşte prin ea. Versiunea romano-catolică a relaţiei Cuvînt-Biblie este articulată într-un mod diferit. Premisa este aceeaşi (i.e. Biblia conţine Cuvîntul), dar desfăşurarea Cuvîntului vine prin tradiţia Bisericii romano-catolice. Separaţia între Cuvînt şi Biblie nu este existenţială, ci eclesială. Biserica este leagănul Cuvîntului, atît în forma sa trecută şi scrisă (Biblia), cît şi în rostirile ei continue (Tradiţia). În această privinţă, Benedict al XVI-lea scrie: „Biserica trăieşte cu certitudinea că Domnul ei, care a vorbit în trecut, continuă să comunice astăzi cuvîntul Său în Tradiţia sa vie şi în Sfînta Scriptură. Într-adevăr, cuvîntul lui Dumnezeu oferit nouă în Sfînta Scriptură ca mărturie inspirată a revelaţiei, împreună cu Tradiţia vie a Bisericii constituie regula supremă a credinţei” (18). Biblia este afirmată cu tărie, dar Biblia este întotdeauna însoţită şi depăşită de tradiţia mai largă, mai adîncă, vie a Bisericii, care este forma din prezent a Cuvîntului. Printre alte lucruri, aceasta înseamnă că Biblia nu este suficientă în sine pentru a ne oferi acces la Cuvînt şi nu este norma finală de credinţă şi practică. Biblia are nevoie să fie suplimentată de Catehismul Bisericii Catolice, care este „o expresie semnificativă a Tradiţiei vii a Bisericii şi o normă sigură pentru învăţarea credinţei” (74).
Astfel, VD menţine o viziune dinamică a Cuvîntului, prin care Biblia este un recipient divin stabilit al Cuvîntului. Totuşi, punctul final de referinţă al Cuvîntului este Biserica, din care vine Biblia şi prin care Cuvîntul prezent al lui Dumnezeu răsună.
Multe întrebări se ridică din imaginea zugrăvită de VD, care este total coerentă cu Vatican II şi Conciliul din Trento. Din moment ce VD nu este un tratat sistematic, ci mai degrabă un îndemn scris, numai cîteva puncte sînt menţionate în ceea ce priveşte explicarea modului în care Biblia se relaţionează la Cuvînt.
În primul rînd, rolul „revelaţiilor personale” (ex. viziuni marianice şi revelaţii continue confirmate de Biserica Catolică). Pe lîngă Biblie, ele „introduc noi accente, dau naştere la noi forme de pietate sau le aprofundează pe cele mai vechi” (14). Revelaţiile personale sunt baza cultelor marianice de la Lourdes, Fatima şi Medjugorie, de exemplu. Pentru evanghelici, acestea nu pot fi puse în acord cu învăţătura biblică fundamentală, totuşi punctul normativ pentru „revelaţiile personale” este tradiţia Bisericii, nu Scriptura singură. Pentru Biserica Catolică, fundamentarea credinţei pe Biblie este importantă, dar neconcludentă. Există standarde suplimentare pentru discernămîntul spiritual, care merg dincolo de Scriptură.
În al doilea rînd, citirea „eclesială” a Bisericii. Conform VD, Scriptura nu trebuie citită niciodată independent. Citirea trebuie să fie întotdeauna o „experienţă eclesială”, i.e. ceva făcut în comuniune cu Biserica. Miza nu este doar metodologică, ca şi cum citirea personală trebuie înlocuită de grupuri de studiu la nivel parohial conduse de preoţi, ci de asemenea hermeneutică. „O interpretare autentică a Bibliei trebuie să fie întotdeauna în armonie cu credinţa Bisericii Catolice” (30). Citirea Bibliei trebuie să fie un exerciţiu făcut în armonie cu biserica instituţională, atît în formele ei, cît şi în rezultate. După cît se pare, există multă înţelepciune în aceste afirmaţii, în special avînd în vedere riscurile reale de interpretări fanteziste, individualiste şi stranii din partea cititorilor izolaţi ai Bibliei. Cu toate acestea, ceva lipseşte aici. Pentru o Biserică ce a interzis timp de secole citirea Bibliei în limbile vernaculare este cel puţin nefericit că nu este spus nici măcar un singur cuvînt de pocăinţă. Pentru o Bierică ce i-a împiedicat pe oameni să aibă acces la Biblie pînă în urmă cu cincizeci de ani, este cel puţin enigmatic că nu este folosit nici un singur cuvînt pentru a sublinia nevoia Bisericii pentru auto-corectare şi vigilenţă. Mai mult, dacă citirea Bibliei trebuie făcută întotdeauna sub îndrumarea instituţiei, ce se întîmplă dacă instituţia însăşi cade în greşeală, erezie sau apostazie? Cum corectează Duhul o biserică păcătoasă dacă nu prin Cuvînt biblic? În istoria Bisericii, învăţătura Bibliei a trebuit să fie uneori pusă împotriva bisericii instituţionale şi a acordului ei. Numai o auto-proclamată Biserică infailibilă poate cere supunere totală faţă de „ochiul veghetor al sfîntului magisteriu” (45) fără a avea un tribunal final. Chestiunea în joc este: cine are cuvîntul final? Biblia sau Biserica Catolică? Din moment ce Biserica este „casa cuvîntului” (52), VD răspunde: ultima!
În al treilea rînd, practica interpretării biblice. O citire romano-catolică a Bibliei corect definită necesită acceptarea unităţii întregii Scripturi („exegeză canonică”), precum şi ascultare faţă de Tradiţia vie a întregii Biserici şi combinaţia între nivelul istorico-critic şi cel teologic de interpretare (34). Biserica Catolică se teme de două extreme: pe de o parte de aroganţa critică ce distruge unitatea Bibliei şi respinge originile ei divine; pe de altă parte, abordarea fundamentalistă care oferă „interpretări subiective, arbitrare şi anti-eclesiale” (44). Sînt posibile două scurte comentarii. 1. În opinia publică, Benedict al XVI-lea este adesea descris ca un campion al citirii „spirituale” a Bibliei (de ex. aclamata sa carte Isus din Nazaret, 2007). Totuşi, VD recunoaşte fără probleme beneficiile metodelor istorico-critice (32), respingînd pretenţiile lor extreme atunci cînd sînt opuse consideraţiilor teologice. Deşi nu este el însuşi liberal, Ratzinger nu aparţine aceleiaşi tipologii de cercetare biblică conservatoare, care poate fi găsită în cercurile evanghelice. Orice suprapunere simplistică tulbură apele. 2. Fundamentalismul nu este definit în vreun fel, cu toate acestea este destinatarul unei puternice critici. Nu este oferită nicio referinţă la literatura fundamentalistă, în schimb sînt făcute afirmaţii negative în ceea ce priveşte teoria dictării sau lipsa de recunoaştere a limbajului Bibliei ca fiind condiţionat de timpuri şi cultură. Cine, oare, crede că Biblia a fost mecanic dictată sau că limbajul ei este o realitate angelică? Impresia este că, aici, VD luptă cu un duşman de paie.
În al patrulea şi ultimul rînd, contextul liturgic este o abordare potrivită pentru Scriptură. Citirea Bibliei ca o experienţă eclesială înseamnă că trebuie să aibă loc într-un context liturgic stabilit de Biserica Catolică. „Locul privilegiat pentru citirea în rugăciune a Sfintei Scripturi este liturghia şi în special Euharistia, în care, celebrînd trupul şi sîngele lui Cristos în sacrament, cuvîntul însuşi este prezent şi la lucru în mijlocul nostru” (86). Auzirea Cuvîntului lui Dumnezeu este rodnică atunci cînd sînt întrunite cîteva condiţii: administrarea Euharistiei (54) şi alte sacramente (61), Liturghia orelor (62), practica dobîndirii indulgenţelor (61) şi recitarea Sfîntului Rozariu (88). Conform VD, Biblia nu poate fi niciodată singură, ci trebuie să fie întotdeauna înconjurată de accesoriile eclesiastice care alimentează, direcţionează şi guvernează citirea şi interpretarea biblică. Astfel, Biblia nu este niciodată liberă să călăuzească Biserica, ci întotdeauna condiţionată de anumite practici extra-biblice ale Bisericii.
Declaraţia papală încurajează citirea Bibliei şi aceasta este o veste bună. Întrebarea fundamentală rămîne: al cui cuvînt este Verbum Domini? Al Bibliei şi/sau al Bisericii?
Leonardo De Chirico
Leonardo De Chirico este unul dintre cei mai importanţi şi activi teologi evanghelici din Italia, director adjunct al Istituto di Formazione Evangelica e Documentazione din Padova şi director al Centrului de studii de etică şi bioetică al aceluiaşi institut. Este doctor în teologie al King’s College din Londra, cu o teză publicată sub titlul „Evangelical Theological Perspectives on post-Vatican II Roman Catholicism”, Frankfurt-Oxford, Peter Lang 2003. În acelaşi timp, este vice-preşedintele Alianţei Evanghelice Italiene şi membru în Comisia socio-politică a Alianţei Evanghelice Europene.
Traducere: Otniel-Laurean Vereş
Text tradus și publicat cu permisiunea autorului.
