3. Papa dixit. Interviul recent cu Benedict al XVI-lea

Dosarele Vatican Nr. 3 – Leonardo De Chirico

Dacă aţi avea oportunitatea de a-l întîlni personal pe Papă, ce l-aţi întreba? Într-un material video pe Youtube, John Piper ne spune că, dacă ar fi să aibă o conversaţie de două minute cu Papa, l-ar întreba: Care este viziunea dumneavoastră asupra îndreptăţirii? Această întrebare ar spune foarte multe pentru el şi, probabil, pentru mulţi evanghelici. Nu la fel este în cazul lui Peter Seewald, jurnalistul german care tocmai şi-a lansat noul său interviu cu Benedict al XVI-lea. Seewald a vorbit şase ore cu Papa, însă subiectul îndreptăţirii nu a apărut deloc. Acest lucru sugerează faptul că agendele oamenilor în întîlnirea cu cea mai mare autoritate catolică pot fi foarte diferite. Totuşi, interviul este o interesantă conversaţie ce merită atenţia noastră.

Cartea se intitulează Light of the World: The Pope, the Church and the Signs of the Times (Lumina lumii: Papa, Biserica şi semnele vremurilor), fiind publicată în engleză de Ignatius Press. Seewald nu este la primul interviu cu Papa, făcînd acest lucru de două ori cînd acesta era Prefectul Congregaţiei Vaticanului în Doctrine of the Faith: Salt of the Earth (Doctrina credinţei: Sarea pămîntului), 1996, ediţia engleză în 1997 şi God and the World (Dumnezeu şi lumea), 2000, ediţia engleză în 2002. Mulţi comentatori au subliniat părţile din interviu în care Benedict al XVI-lea a abordat aspecte controversate despre sexualitatea umană şi scandalurile sexuale recente din sînul Bisericii Catolice. În ciuda zvonurilor şi a titlurilor curioase, nu există nimic nou în abordarea acestor chestiuni şi a multor altele de către Vatican. În perspectiva Vaticanului, un interviu este un instrument pentru consolidarea a ceva ce face parte deja din ethos-ul Bisericii, probabil folosind conversaţia şi un ton cald, personal. Prin urmare, Light of the World nu deschide noi teritorii în chestiuni doctrinare sau morale. Benedict al XVI-lea confirmă postura sa încrezătoare, sapienţială şi hotărîtă în apărarea stabilităţii dinamice a magisterium-ului Romei, precum şi analiza sa îngrijorată cu privire la tendinţele culturale occidentale, îndepărtate de înţelegerile din trecut între biserică şi societate. Dezordinea actuală din lume, deşi alarmantă şi neplăcută, este văzută în cadrul contextului încurajator al misiunii de durată a Bisericii, care în cele din urmă va birui.

Papa abordează multe chestiuni importante, dar probabil trei sunt mai demne de menţionat pentru evanghelici.

Prima are de-a face cu viaţa personală de rugăciune a lui Benedict al XVI-lea. În clarificarea disciplinelor sale spirituale zilnice, Papa afirmă că se roagă lui Dumnezeu şi invocă, de asemenea, un grup ales de sfinţi. Lista sa specială oglindeşte programul său teologic: Augustin, Bonaventura şi Toma d’Aquino. Lor le cere ajutor, precum şi Maicii Domnului. Într-o altă secţiune, Seewald repetă răspînditele comentarii, auzite chiar şi în cercurile evanghelice, potrivit cărora Ratzinger este mai mult cristocentric decît marian. Totuşi, Benedict al XVI-lea îi spune intervievatorului că este foarte apropiat de Stăpîna noastră din Fatima (crezînd presupusele ei revelaţii) şi adînc implicat în venerarea Mariei. Aceasta este calea sa de a trăi communio sanctorum. Aşadar, a-L avea pe Cristos în centru înseamnă a avea un centru inclusiv, mai larg, care îi cuprinde pe Maria şi sfinţii. Înţelegem cu adevărat ce înseamnă centralitatea lui Isus Cristos pentru doctrina şi spiritualitatea romano-catolică, chiar şi în formele aparent mai cristocentrice?

Al doilea comentariu are de-a face cu percepţia Papei asupra evanghelicalismului ca jucător pe teritoriul creştinismului. Bineînţeles, cartea nu este un tratat academic asupra teologiei ecumenice şi nu trebuie să citim prea atent printre rînduri. Totuşi, o imagine distinctă se formează în realitate. În această privinţă, Benedict al XVI-lea distinge în protestantism „confesiunile clasice” şi „noul protestantism”. Ultimul creşte şi reprezintă un „semn al vremurilor”. Această expresie este un cuvînt cheie pentru romano-catolicismul de azi. Ioan al XIII-lea l-a folosit pentru a inaugura Conciliul Vatican II şi de atunci a fost folosit pentru a se referi la tipuri-kairos, providenţiale, de evenimente. Evanghelicii modifică peisajul spiritual din Lumea a treia. Papa continuă spunînd că această mişcare nu este biserica, nici nu poate fi deoarece îi lipsesc cîteva trăsături definitorii ale Bisericii (i.e. sacramentele transmise ale organizării, ierarhiei episcopale sub papalitate, euharistia corect administrată). Conform lui Ratzinger, înţelegerea evanghelică a bisericii este un „concept nou” prin care biserica nu mai este o instituţie, ci o comunitate chemată prin Cuvînt. Papa pare să creadă că în evanghelicalism există viaţă, dar este deficientă şi insuficientă din moment ce se află în afara părtăşiei depline cu Roma. Mai încolo, relatînd vizita sa în Brazilia, revine la subiectul evanghelicalismului şi face cîteva comentarii foarte elocvente. El asociază cuvîntul „evanghelic” cu „secte”, întorcîndu-se astfel la limbajul derogatoriu şi, de asemenea, eşuînd în a face o importantă distincţie între evanghelicalismul normativ şi grupurile extremiste care sînt nepotrivite şi pentru evanghelici. Celălalt comentariu se referă la „instabilitatea” internă a mişcării evanghelice şi la faptul că nu produce un „sens statornic al apartenenţei”. Papa îi priveşte pe evanghelici cu o combinaţie de curiozitate spirituală şi perplexitate catolică. În comparaţie cu stabilitatea instituţiei romano-catolice, evanghelicalismul pare a fi un vas slab plutind fără ţintă. În comparaţie cu sensul adînc al apartenenţei pe care catolicismul este capabil să îl hrănească în majoritatea aderenţilor săi, evanghelicalismul pare să producă izbucniri individuale de viaţă spirituală, cu toate acestea detaşate de conştienţa istorică, culturală şi comunitară. Imaginea pe care o prezintă evanghelicalismul cu privire la sine în faţa lumii ar trebui să ne facă pe toţi să cumpănim. Benedict al XVI-lea pare să creadă că evanghelicalismul poate fi o spiritualitate inspiratoare pentru timpul nostru (un „semn al vremurilor”), totuşi îi lipseşte în sine structura eclesială şi semnele identificatoare pentru a fi Biserică şi pentru a supravieţui pe termen lung.

O observaţie finală priveşte scenariile globale. Seewald doreşte să ştie ce crede Papa cu privire la slujirea sa petrină care îi deranjează pe credincioşii non-catolici. Ei bine, acordul cu bisericile ortodoxe privitor la slujirea papală nu este departe, afirmă Ratzinger. Totuşi, mai există o faţă a problemei. Tot mai mult, spune el, liderii religioşi realizează că în lumea globală este nevoie de o voce globală care să abordeze importanţa „valorilor religioase” şi pretenţiile distrugătoare ale secularismului. A fi „vocea unică asupra temelor mari” este ceea ce prevede Papa pentru slujirea sa: pentru catolici şi non-catolici deopotrivă, precum şi pentru musulmani, hinduşi, etc. Papa îşi oferă lucrarea pentru a sluji ca purtător de cuvînt pentru toate popoarele religios orientate ale lumii. Aceasta este dezvoltarea vastă a papalităţii care îmbrăţişează atît ecumenismul, cît şi dialogul inter-religios. Bineînţeles, acesta nu este întreg orizontul înţelegerii romano-catolice a oficiului papal, dar va pregăti calea pentru a-l dobîndi.

În esenţă, Light of the World nu conţine nimic nou, dar subliniază pretenţiile statornice ale prezentului Papă, împreună cu anumite nuanţe intrigante. Plin de veneraţie pentru marea tradiţie a Bisericii, Benedict al XVI-lea este deplin convins că Biserica romano-catolică va reuşi să-şi îndeplinească misiunea, i.e. a fi un semn şi un instrument pentru unitatea omenirii.

Leonardo De Chirico

Leonardo De Chirico este unul dintre cei mai importanţi şi activi teologi evanghelici din Italia, director adjunct al Istituto di Formazione Evangelica e Documentazione din Padova şi director al Centrului de studii de etică şi bioetică al aceluiaşi institut. Este doctor în teologie al King’s College din Londra, cu o teză publicată sub titlul „Evangelical Theological Perspectives on post-Vatican II Roman Catholicism”, Frankfurt-Oxford, Peter Lang 2003. În acelaşi timp, este vice-preşedintele Alianţei Evanghelice Italiene şi membru în Comisia socio-politică a Alianţei Evanghelice Europene.

Traducere: Otniel-Laurean Vereş
Text tradus și publicat cu permisiunea autorului.

Share Button

3. Papa dixit. The recent interview with Benedict XVI

Rome, 6th December 2010

If you were given the opportunity to meet the Pope in person, what would you ask him? In a video on Youtube John Piper tells us that if he were to have a two minute conversation with the Pope, he would ask him: What’s your view on justification? That question would speak volumes for him and perhaps for many Evangelicals. Not so for Peter Seewald, the German journalist who just released his new interview with Benedict XVI. Seewald spoke six hours with the Pope but the topic of justification never came up. This suggests that people’s agendas in dealing with the highest RC authority may be very different. Yet the interview is an interesting piece of conversation that deserves our attention.

The book is entitled Light of the World: The Pope, the Church, and the Signs of the Times and is published in English by Ignatius Press. Seewald is not new to the task of interviewing Ratzinger, having done so twice when the latter was Prefect of the Vatican Congregation for the Doctrine of the Faith: Salt of the Earth (1996; English edition 1997) and God and the World (2000; English edition 2002). Many commentators have underlined the parts of the interview in which Benedict XVI addresses controversial issues on human sexuality and the recent sexual scandals within the RC Church. In spite of rumors and fancy titles, there is nothing new in the Vatican’s approach to these issues and many others. In the Vatican’s perspective an interview is a tool towards consolidating something that is already part of the ethos of the Church, perhaps using conversation and a warm, personal tone. So Light of the World does not break any new ground in doctrinal or moral matters. Benedict XVI confirms his confident, sapiential and assertive posture in defending the dynamic stability of Rome’s magisterium, as well as his worried analysis of Western cultural trends away from past settlements between church and society. The present-day turmoil of the world, though perplexing and troublesome, is seen within the hopeful context of the long-term mission of the Church that will eventually succeed.

The pope addresses many important matters, but perhaps three are more worthy of mention for Evangelicals.

The first has to do with Benedict’s personal prayer life. In shedding light on his daily spiritual disciplines, the Pope says that he prays to God and also invokes a selected group of saints. His special list mirrors his theological program: Augustine, Bonaventure and Thomas Aquinas. To them he cries for help as well as to the Mother of God. In another section, Seewald echoes widespread comments even in Evangelical circles that Ratzinger is more Christocentric than Marian. Yet Benedict XVI tells the interviewer that he is very close to Our Lady of Fatima (believing her alleged revelations) and deeply involved in Mary’s hyper-veneration. This is his way of living out the communio sanctorum. So, having Christ at the center means having an inclusive, wider center that hosts Mary and the saints. Do we really understand what the centrality of Jesus Christ means for RC doctrine and spirituality, even in its apparently more Christocentric forms?

The second comment touches on the Pope’s perception of Evangelicalism as a player in the realm of Christianity. Of course the book is not an academic treatise on ecumenical theology and one does not have to read too closely between the lines. Yet a distinct picture does in fact emerge. In this respect Benedict XVI distinguishes in Protestantism the “classic confessions” and the “new Protestantism”. The latter is growing and represents a “sign of the times”. This expression is a catchword for present-day Roman Catholicism. John XXIII used it to launch the Second Vatican Council and since then it has been employed to refer to providential, kairos-types of events. Evangelicals are modifying the religious landscape of the Third World. The Pope goes on to say that this movement is not the church, nor can it be on the account that it lacks some defining features of the Church (i.e. the rightly transmitted sacrament of Order, the Episcopal hierarchy under the papacy, the properly administered Eucharist). According to Ratzinger, the Evangelical understanding of the church is a “new concept” whereby the church is no longer an institution but a community summoned by the Word. The Pope appears to think that in Evangelicalism there is life but it is defective and insufficient since it is outside of the full fellowship with Rome. Later, recalling his visit to Brazil, he comes back to the topic of Evangelicalism and makes some very telling comments. He associates the word “Evangelical” with “sects” thus going back to derogatory language and also failing to make an important distinction between mainstream Evangelicalism and fringe groups that are awkward for Evangelicals as well. The other comment refers to the inner “instability” of the Evangelical movement and the fact that it does not produce a “long-standing sense of belonging”. The Pope looks at Evangelicals with a mixture of spiritual curiosity and Roman perplexity. Compared with the stability of the RC institution, Evangelicalism seems to be a frail vessel floating aimlessly. Compared with the deep sense of belonging that RC is able to nurture in most of its adherents, Evangelicalism seems to produce individual outbursts of spiritual life, yet is detached from historical, cultural and community awareness. The picture that Evangelicalism presents of itself to the observing world should cause all of us to ponder. Benedict XVI seems to think Evangelicalism can be an inspiring spirituality for our age (a “sign of the times”), yet in itself it lacks ecclesial structure and identity markers to be the Church and to survive for long.

A final comment is in place regarding global scenarios. Seewald wants to know what the Pope thinks of his petrine ministry that causes troubles for non-Catholic Christians. Well, the agreement about the papal ministry with Orthodox churches is not so far, says Ratzinger. Yet there is another facet to it. More and more, he says, religious leaders are realizing that in the global world a global voice is needed to address the importance of “religious values” and the disruptive claims of secularism. Being the ‚Äúsingle voice on great themes‚Äù is what the Pope envisages for his ministry: for Catholics and non-Catholics alike, as well as for Muslims, Hindus, etc. The Pope offers his ministry to serve as the spokesperson for all religious-minded peoples of the world. This is the vast frontier development of the papacy that embraces both ecumenism and inter-religious dialogue. Of course this is not the full scope of the RC understanding of the papal office, but it will pave the way to achieving it.

In summary, Light of the World contains nothing new but instead underlines the standing claims of the present Pope with some intriguing nuances. Filled with awe for the great tradition of the Church, Benedict XVI is fully persuaded that the RC Church will manage to fulfill her mission, i.e. being a sign and instrument for the unity of mankind.

Leonardo De Chirico
leonardo.dechirico@ifeditalia.org

 

Share Button