Dosarele Vatican nr. 54 – Leonardo De Chirico
Alegerea cardinalului Bergoglio ca papă răspunde la trei preocupări pe care conclavul le-a simţit necesare. Aceste preocupări au ajutat la schiţarea profilului noului Papă, în care cardinalul Bergoglio s-a încadrat.
Sarcina tranziţională
Nimeni din curia catolică nu va spune că papatul lui Benedict al XVI-lea a fost un eşec. Cu toate acestea, impresia este că alegerea Papei Bergoglio e o acceptare implicită a faptului că papatul anterior a reuşit mai puţin decît se aştepta, în special în ce priveşte punctul principal al agendei sale, i.e. relaţia cu occidentul secular. După opt ani de papat al lui Benedict, occidentul secular a devenit mai distant faţă de Biserică şi critic faţă de aceasta. Mai mult, Biserica a oferit cea mai slabă performanţă în termenii lipsei standardelor creştine. Biserica avea nevoie, prin urmare, de un Papă diferit.
Între tradiţionalul, dar secularizatul occident şi vibrantul, dar încă „tînărul” sud global, conclavul a ales clasica „via media” sau „calea de mijloc”. Papa Bergoglio este un argentinian născut într-o familie italiană. Este un latino-american, însă cu un fundal european. Întruchipează tranziţia între stabilimentul occidental şi fervoarea sudică. Probabil conclavul s-a gîndit că alegerea unui Papă african sau asiatic ar fi fost o manevră prea mare sau lipsită de garanţii. Pe de altă parte, aşezarea unui alt Papă european ar fi fost o mişcare prea conservatoare geo-politic, pe care Biserica nu ar putea-o purta. Papa Bergoglio este o figură de mijloc. Diferit, dar nu atît de străin. Similar, dar nu o copie.
El este, de asemenea, o figură tranziţională în termenii vîrstei sale (76). Nu este un Papă „tînăr” de la care se aşteaptă un papat îndelungat. Nici nu este un Papă „bătrîn” care nu mai are mult timp în faţă. Papatul său va testa disponibilitatea Bisericii Romei de a trece dincolo de poziţia pasivă a anilor recenţi, însă probabil nu va avea suficient timp pentru a vedea schimbările implementate. Conclavul nu a încredinţat Biserica Catolică unui papat îndelungat (asemenea celui al lui Ioan Paul al II-lea), ci a optat în schimb să menţină viitorul în vizor, aşteptînd să vadă desfăşurarea acestui papat. Între timp, ierarhia îşi va menţine dreptul de a face schimbări dacă le va considera necesare.
Papa Bergoglio este prezentat ca un venit din afară, dar nu este. Susţinut de cardinalul Martini, Bergoglio a fost finalistul conclavului din 2005 în care Ratzinger a devenit Benedict al XVI-lea. Este bine cunoscut cardinalilor şi a fost, din cîte se pare, considerat „demn de încredere” de către conclav. În lista de frunte a candidaţilor, dinaintea conclavului, se afla brazilianul Scherer, o altă figură tranziţională. Cu toate acestea, Scherer era perceput, din cîte se pare, ca fiind mult prea implicat în politica curiei romane pentru a fi capabil de a se elibera de manevrele acesteia. Bergoglio este integrat, dar nu organic în lumea curiei.
Sarcina apologetică
Numele ales de Papa iezuit este Francisc. El a menţionat că Francisc este o referinţă la Francisc de Assisi (1181-1226). Presa internaţională a pus un mare accent pe acest simbolism franciscan şi, din cîte se pare, l-a agreat. După cum se pare, el va combina inteligenţa iezuită cu accentul pus pe sărăcie şi cumpătare. Alegerea are de-a face cu disponibilitatea de a marca o tranziţie apologetică în contactul cu lumea modernă. Ratzinger a abordat această problemă într-o modalitate profesorală, dar occidentului nu-i plac învăţătorii detaşaţi, la înălţime. Ratzinger şi-a argumentat atitudinea într-un mod foarte înţelept şi intelectual, dar occidentul caută mai mult celebrităţi care pot aprinde imaginaţia. Ratzinger a denunţat relativismul moral al zilelor noastre, dar occidentului nu-i plac oamenii care nu practică „corectitudinea politică” de a accepta totul. Strategia lui Ratzinger a sfîrşit într-o poziţie pasivă.
Papa Francisc şi-a început papatul cu un stil apologetic foarte diferit. Abordabil, normal, obişnuit, îi place să fie alături de oameni, să vorbească limba lor şi să ofere un mesaj simplu. Ratzinger a subliniat „credinţa şi raţiunea”, din cîte se pare Francis subliniază „mila şi simplitatea”. Ratzinger s-a adresat occidentului ca teolog, Francis se pare că subliniază umanitatea comună tuturor. Diferenţa este semnificativă.
Va deveni Biserica săracă şi umilă? Va da prioritate unui mod de viaţă mai simplu? Va pune un accent mai puternic asupra sarcinilor sale spirituale decît asupra intereselor sale seculare? Un lucru este de reţinut, Francisc de Assisi nu a dorit să reformeze întreaga Biserică, dar a căutat să primească de la biserica oficială dreptul pentru cercul său de prieteni de a trăi în sărăcie. A dorit o nişă pentru a-şi urmări idealurile evanghelice, lăsînd neatins aparatul bisericii imperiale. Biserica timpului său i-a oferit bucuros ceea ce dorea, deoarece nu s-a simţit ameninţată de acesta. Vom vedea dacă Papa Francisc va schimba starea sărăciei evanghelice de la o nişă a cîtorva idealişti la standardul Bisericii globale. Dacă va fi aşa, va trebui să ne uităm la Petru Valdo (1140-1218) care, asemenea lui Francisc, a practicat sărăcia evanghelică, dar a provocat biserica oficială să facă la fel. Francisc a fost integrat, Valdo a fost persecutat.
Sarcina geo-politică
Un gînd final asupra semnificaţiei geo-politice a alegerii. Papa Bergoglio vine dintr-o ţară unde, în decadele recente, status quo-ul secular care a considerat romano-catolicismul ca fiind religia dominantă a fost zguduit de creşterea bisericilor evanghelice şi de noile mişcări religioase de diferite tipuri. Acest fenomen a trasat o nouă geografie spirituală a ţării. Acelaşi lucru poate fi spus de alte ţări latino-americane. Este interesant că Biserica catolică a ales un Papă din America latină, dîndu-i sarcina de a monitoriza şi prezida peste această graniţă religioasă continentală care a devenit fluidă, dacă nu slabă. Răspunsul tradiţional la creşterea numerică a evanghelicilor a fost etichetarea acestora ca „secte” şi „culte”, însă această abordare derogatorie nu a oprit milioane de oameni să părăsească Biserica catolică. Acum, Papa însuşi va fi direct implicat în recîştigarea continentului. Se petrece ceva important în America latină, iar riscul de a pierde continentul a fost considerat necesar de luat în discuţie la cel mai înalt nivel.
Papa Francisc este o figură tranziţională. Timpul va arăta cît de latino-american, cît de curiat, cît de iezuit şi cît de franciscan va fi. În prima sa scurtă cuvîntare în faţa mulţimii care-l aclama în piaţa Sf. Petru, cea mai amintită figură a fost cea a Fecioarei Maria, căreia i s-a încredinţat pe sine şi pe predecesorul său. Primul lucru în prima zi a papatului său a fost vizitarea bazilicii mariane Sf. Maria cea Mare din Roma pentru a se ruga Mariei după călăuzire şi ajutor. Un început de papat mai degrabă iezuit decît franciscan.
Leonardo De Chirico
Roma, 18 martie 2013
