3. Papa dixit. The recent interview with Benedict XVI

Rome, 6th December 2010

If you were given the opportunity to meet the Pope in person, what would you ask him? In a video on Youtube John Piper tells us that if he were to have a two minute conversation with the Pope, he would ask him: What’s your view on justification? That question would speak volumes for him and perhaps for many Evangelicals. Not so for Peter Seewald, the German journalist who just released his new interview with Benedict XVI. Seewald spoke six hours with the Pope but the topic of justification never came up. This suggests that people’s agendas in dealing with the highest RC authority may be very different. Yet the interview is an interesting piece of conversation that deserves our attention.

The book is entitled Light of the World: The Pope, the Church, and the Signs of the Times and is published in English by Ignatius Press. Seewald is not new to the task of interviewing Ratzinger, having done so twice when the latter was Prefect of the Vatican Congregation for the Doctrine of the Faith: Salt of the Earth (1996; English edition 1997) and God and the World (2000; English edition 2002). Many commentators have underlined the parts of the interview in which Benedict XVI addresses controversial issues on human sexuality and the recent sexual scandals within the RC Church. In spite of rumors and fancy titles, there is nothing new in the Vatican’s approach to these issues and many others. In the Vatican’s perspective an interview is a tool towards consolidating something that is already part of the ethos of the Church, perhaps using conversation and a warm, personal tone. So Light of the World does not break any new ground in doctrinal or moral matters. Benedict XVI confirms his confident, sapiential and assertive posture in defending the dynamic stability of Rome’s magisterium, as well as his worried analysis of Western cultural trends away from past settlements between church and society. The present-day turmoil of the world, though perplexing and troublesome, is seen within the hopeful context of the long-term mission of the Church that will eventually succeed.

The pope addresses many important matters, but perhaps three are more worthy of mention for Evangelicals.

The first has to do with Benedict’s personal prayer life. In shedding light on his daily spiritual disciplines, the Pope says that he prays to God and also invokes a selected group of saints. His special list mirrors his theological program: Augustine, Bonaventure and Thomas Aquinas. To them he cries for help as well as to the Mother of God. In another section, Seewald echoes widespread comments even in Evangelical circles that Ratzinger is more Christocentric than Marian. Yet Benedict XVI tells the interviewer that he is very close to Our Lady of Fatima (believing her alleged revelations) and deeply involved in Mary’s hyper-veneration. This is his way of living out the communio sanctorum. So, having Christ at the center means having an inclusive, wider center that hosts Mary and the saints. Do we really understand what the centrality of Jesus Christ means for RC doctrine and spirituality, even in its apparently more Christocentric forms?

The second comment touches on the Pope’s perception of Evangelicalism as a player in the realm of Christianity. Of course the book is not an academic treatise on ecumenical theology and one does not have to read too closely between the lines. Yet a distinct picture does in fact emerge. In this respect Benedict XVI distinguishes in Protestantism the “classic confessions” and the “new Protestantism”. The latter is growing and represents a “sign of the times”. This expression is a catchword for present-day Roman Catholicism. John XXIII used it to launch the Second Vatican Council and since then it has been employed to refer to providential, kairos-types of events. Evangelicals are modifying the religious landscape of the Third World. The Pope goes on to say that this movement is not the church, nor can it be on the account that it lacks some defining features of the Church (i.e. the rightly transmitted sacrament of Order, the Episcopal hierarchy under the papacy, the properly administered Eucharist). According to Ratzinger, the Evangelical understanding of the church is a “new concept” whereby the church is no longer an institution but a community summoned by the Word. The Pope appears to think that in Evangelicalism there is life but it is defective and insufficient since it is outside of the full fellowship with Rome. Later, recalling his visit to Brazil, he comes back to the topic of Evangelicalism and makes some very telling comments. He associates the word “Evangelical” with “sects” thus going back to derogatory language and also failing to make an important distinction between mainstream Evangelicalism and fringe groups that are awkward for Evangelicals as well. The other comment refers to the inner “instability” of the Evangelical movement and the fact that it does not produce a “long-standing sense of belonging”. The Pope looks at Evangelicals with a mixture of spiritual curiosity and Roman perplexity. Compared with the stability of the RC institution, Evangelicalism seems to be a frail vessel floating aimlessly. Compared with the deep sense of belonging that RC is able to nurture in most of its adherents, Evangelicalism seems to produce individual outbursts of spiritual life, yet is detached from historical, cultural and community awareness. The picture that Evangelicalism presents of itself to the observing world should cause all of us to ponder. Benedict XVI seems to think Evangelicalism can be an inspiring spirituality for our age (a “sign of the times”), yet in itself it lacks ecclesial structure and identity markers to be the Church and to survive for long.

A final comment is in place regarding global scenarios. Seewald wants to know what the Pope thinks of his petrine ministry that causes troubles for non-Catholic Christians. Well, the agreement about the papal ministry with Orthodox churches is not so far, says Ratzinger. Yet there is another facet to it. More and more, he says, religious leaders are realizing that in the global world a global voice is needed to address the importance of “religious values” and the disruptive claims of secularism. Being the ‚Äúsingle voice on great themes‚Äù is what the Pope envisages for his ministry: for Catholics and non-Catholics alike, as well as for Muslims, Hindus, etc. The Pope offers his ministry to serve as the spokesperson for all religious-minded peoples of the world. This is the vast frontier development of the papacy that embraces both ecumenism and inter-religious dialogue. Of course this is not the full scope of the RC understanding of the papal office, but it will pave the way to achieving it.

In summary, Light of the World contains nothing new but instead underlines the standing claims of the present Pope with some intriguing nuances. Filled with awe for the great tradition of the Church, Benedict XVI is fully persuaded that the RC Church will manage to fulfill her mission, i.e. being a sign and instrument for the unity of mankind.

Leonardo De Chirico


Share Button

2. Viitoarea Biserică Romano-Catolică

Dosarele Vatican Nr. 2 – Leonardo De Chirico

Cum va arăta Biserica Romano-Catolică la sfîrşitul secolului douăzeci şi unu? Cum va fi în stare să manevreze această instituţie multiplele provocări cu care este confruntată? Mai radical, va mai exista această biserică în o sută de ani? Şi dacă da, cît de diferit va arăta comparată cu înfăţişarea ei actuală?

Aceste întrebări intrigante primesc răspunsuri şi mai intrigante de la corespondentul CNN la Vatican, John L. Allen, în cartea sa recentă: The Future Church. How Ten Trends are Revolutionizing the Catholic Church (New York: Doubleday, 2009). Allen scrie ca un jurnalist şi sociolog al religiei care priveşte la ceea ce se întîmplă în universul romano-catolic în contextul unei globalizări rapide. Publicul-ţintă imediat este nord-american, dar ceea ce scrie el este adunat din ani de jurnalism internaţional şi menit să descrie scenarii globale.

Cerînd cititorilor să-şi forţeze imaginaţia (1), Allen argumentează că există cel puţin zece tendinţe care afectează Biserica Romano-Catolică şi care vor fi tot mai mult pe agenda acesteia. Iată lista:

  1. O biserică globală
  2. Catolicismul evanghelic
  3. Islamul
  4. Noua demografie
  5. Extinderea rolurilor laicilor
  6. Revoluţia bio-tehnologică
  7. Globalizarea
  8. Ecologia
  9. Multipolarizarea
  10. Penticostalismul

Este suficient să comentăm pe scurt despre fiecare tendinţă, oprindu-ne puţin mai mult asupra celor care rezonează mai strîns cu evanghelicalismul (i.e. catolicismul evanghelic şi penticostalismul).

1. Centrul de gravitate trece de la nord la sud. În 2050, cele mai mari naţiuni majoritar catolice vor fi Brazilia, Mexic, Filipine, SUA, Congo şi Uganda. Realitatea globală a catolicismului astăzi arată creştere, nu declin (19). Vorbind în mod general, catolicismul sudic este tineresc, conservator moral şi liberal politic, deschis spre supranatural, mai interesat de provocările misionare ad extra decît de chestiunile tradiţionale ad intra (cum ar fi disputele doctrinare şi dezbaterile asupra legii canonice), aducînd un nou set de probleme (ex. poligamia, vrăjitoria, împuternicirea femeilor). Dacă romano-catolicismul „va deveni în mod constant tot mai non-vestic, non-alb şi non-prosper” (432), atunci timpul pentru un papă sudic va fi sosit.

2. „Chestiunea identitară” este în joc în catolicismul evanghelic. Pentru Allen, sensul cuvîntului „evanghelic” aici are puţin de-a face cu înţelegerea protestant-biblică a aceluiaşi cuvînt. Este mai degrabă „o psihologie religioasă de bază” (57) care întruchipează o „foame pentru identitate” într-o cultură seculară dezrădăcinată. Catolicismul se luptă pentru conservatorism liturgic, educaţia catolică, distincţia ierarhică preoţie-laicitate şi claritate teologică atît în cristologie, cît şi în eclesiologie. Apărătorul acestui tip de catolicism evanghelic este documentul din anul 2000, Dominus Iesus, care a subliniat înţelegerea tradiţională a Bisericii Romano-Catolice drept singura instituţie corect organizată care se bucură de har divin în măsură deplină. În acelaşi ton, pentru Allen, Ioan Paul al II-lea şi Benedict al XVI-lea sînt catolici evanghelici, asemenea personalităţilor ecleziastice de genul Cardinalului Jean-Marie Lustiger al Parisului (57), scriitorilor ca George Weigel care îndeamnă creştinii să aibă „curajul de a fi catolici” (453), mişcărilor ecleziale de genul Communion and Liberation (antreprenorială, dar puternic papistă şi mariană) şi evenimentelor ca World Youth Day. Allen interpretează cuvîntul „evanghelic” ca însemnînd reafirmarea identităţii romano-catolice în elementele sale fundamentale, ferme, nu ca implicînd o deschidere spre reînnoire conform Evangheliei. Pentru el, „evanghelic” este o categorie sociologică exprimînd o căutare a identităţii mai degrabă decît una teologică, bazată pe transformarea prin Evanghelie.

3. Islamul este un alt jucător global al secolului 21, iar romano-catolicismul va căuta să dezvolte relaţii cordiale, încercînd în acelaşi timp să evite mentalitatea ciocnirii civilizaţiilor, stăpînindu-se de la eforturile misionare şi construind o alianţă morală bazată pe legea naturală şi sentimentul religios fundamental.

4. Tendinţele demografiei globale încurajează Biserica Romano-Catolică să susţină politicile pro-life şi de fertilitate şi, de asemenea, mişcările globale de migrare. Din punctul ecumenic de vedere, bisericile ortodoxe răsăritene vor fi mai puţin atrăgătoare decît penticostalii, datorită demografiei în scădere a celor mai multe ţări majoritar ortodoxe.

5. Ultimul secol a fost martorul apariţiei a mai mult de 120 de mişcări laice (ex. L’Arche, Focolare, etc.). Acestea reprezintă o mare forţă care a impulsionat o „democratizare a dialogului catolic” (209). Atît ministeriatul laic, cît şi cel feminin îşi vor extinde graniţele, totuşi nu cu preţul depăşirii înţelegerii şi practicii tradiţionale ale ministeriatului preoţesc (masculin).

6. Revoluţia bio-tehnologică a prins Biserica Romano-Catolică în partea defensivă. Confruntată cu noile provocări, a existat o revigorare a legii naturale care va permite Bisericii Romano-Catolice să construiască legături cu religiile lumii care o vor considera purtătorul global de cuvînt al bio-eticii conservatoare bazate pe legea naturală. Aici Allen pare să subestimeze potenţialul acestei tendinţe pentru dezvoltările inter-religioase viitoare şi pentru pretenţiile viitoare romano-catolice în legătură cu Biserica Romano-Catolică drept reprezentantă a întregii umanităţi.

7. Globalizarea a împins Biserica Romano-Catolică să-şi extindă învăţăturile sociale în legătură cu solidaritatea, binele comun, ajutorarea şi umanismul integral. Ea va deveni singurul jucător diplomatic global care poate îmbrăţişa atît bogaţii, cît şi săracii, nordul şi sudul, suportul pentru capital şi muncă şi preocupările pentru justiţia socială şi dezvoltarea economică.

8. Încălzirea globală şi schimbările climatice, împreună cu deficitul de apă şi despădurirea vor încuraja tendinţa spre o teologie naturală, oferind Bisericii Romano-Catolice oportunitatea de a contura eco-teologia sa distinctă de tip „atît-cît şi”.

9. Secolul douăzeci şi unu va fi martorul „interecaţiunii dintre puncte multiple de influenţă” (340), în care naţiunile BRIC (Brazilia, Rusia, India şi China) îşi vor creşte puterea. În acest nou context global, Biserica Romano-Catolică, este singura instituţie religioasă care e deja multipolară şi are structura diplomatică şi cultura pentru a înfrunta această situaţie.

10. Harvie Cox a botezat penticostalismul drept „catolicism fără preoţi”, însemnînd o expresie de spiritualitate populară fără sistemul juridic roman sau complicata teologie scolastică (382). După Vatican II, Biserica Romano-Catolică a găsit loc pentru spiritualitatea penticostală în interiorul graniţelor structurii sale teologice. În unele regiuni (ex. America Latină), explozia penticostală a dat naştere unei atitudini anti-penticostale din partea unor oficiali romano-catolici. Totuşi penticostalismul iese victorios, atît în interiorul, cît şi în afara Bisericii Romano-Catolice. „Penticostalismul, nu ortodoxia, va fi principalul „celălalt” creştin pentru o mare parte din Biserica Catolică a secolului douăzeci şi unu” (361). Noi forme de „ecumenism orizontal” şi iniţiative de jos în sus se vor dezvolta (401). Ele vor fi mai puţin preocupate de precizia teologică şi mai mult interesate de schimbarea experienţelor spirituale. Allen merge pînă acolo încît afirmă că linia internă de fractură a secolului douăzeci şi unu va fi între catolicismul penticostal şi cel non-penticostal.

Imaginea generală care reiese din cartea lui Allen este complexă şi multiformă. Semnele eclesiologice ale Bisericii („una, sfîntă, catolică şi apostolică”) se vor traduce în patru semne sociologice: „globală, fermă, penticostală şi extrovertită” (432).

Multe tendinţe sociologice pe care le subliniază ar putea fi uşor aplicate la evanghelicalismul global şi s-ar potrivi foarte natural. Totuşi, există o diferenţă catolică, ce oferă romano-catolicismului un impuls extra în confruntarea cu noile etape şi provocări: „spiritul istoric al catolicismului este pasiunea sa pentru sinteză, pentru soluţiile de tip ‘atît/cît şi’” (429). Viitorul va aduce tensiune şi conflict, însă instituţia cea mai calificată pentru a echilibra şi ajusta diferitele pretenţii, interese şi preocupări este cea care a fost capabilă să supravieţuiască proiectului modernităţii fără a-şi vinde sufletul şi va fi capabilă să navigheze prin apele unei globalizări consistente. Acesta este geniul teologic romano-catolic care a fost demonstrat timp de secole. Este o parte esenţială a sistemului romano-catolic şi va fi instrumentul primar pentru a face faţă viitorului. Biserica Romano-Catolică va continua să pretindă şi să acţioneze ca şi cum ea este sacramentul unităţii familiei umane. Aceasta este misiunea ei şi va continua să rămînă.

Leonardo De Chirico

Leonardo De Chirico este unul dintre cei mai importanţi şi activi teologi evanghelici din Italia, director adjunct al Istituto di Formazione Evangelica e Documentazione din Padova şi director al Centrului de studii de etică şi bioetică al aceluiaşi institut. Este doctor în teologie al King’s College din Londra, cu o teză publicată sub titlul „Evangelical Theological Perspectives on post-Vatican II Roman Catholicism”, Frankfurt-Oxford, Peter Lang 2003. În acelaşi timp, este vice-preşedintele Alianţei Evanghelice Italiene şi membru în Comisia socio-politică a Alianţei Evanghelice Europene.

Traducere: Otniel-Laurean Vereş
Text tradus și publicat cu permisiunea autorului.

Share Button