Vatican Files

 Organizarea unui nou Conciliu Pontifical nu este un lucru ce are loc des la Vatican, dată fiind natura conservatoare a instituţiei. Totuşi, Benedict al XVI-lea tocmai a lansat (articolul a apărut pentru prima dată în februarie 2011 – n.tr.) documentul motu proprio (intitulat Ubicumque et semper, „Oriunde şi întotdeauna”) care fundamentează Conciliul pontifical pentru promovarea Noii Evanghelizări. Unul dintre motivele pentru care această mutare recentă merită o atenţie deosebită este faptul că ea urmează să fie o iniţiativă pe termen lung. Preocuparea centrală care dă nume Conciliului are de asemenea o semnificaţie majoră, în special pentru evanghelicii cărora le place să creadă că ei „deţin” tot ce este legat de evanghelism-evanghelizare. Iată aici un oficiu al Vaticanului dedicat încurajării noii evanghelizări a Vestului. O altă chestiune care va atinge nişte corzi sensibile ale evanghelicilor este un lung citat din Evangelii nutiandi, un document despre misiune emis de Vatican în 1975 pe care mulţi observatori l-au văzut drept echivalentul Legămîntului de la Lausanne din 1974. Aşadar, misiunea în lumea occidentală se află în chiar centrul agendei Vaticanului.

Confruntarea cu provocarea Vestului secularizat este o preocupare tipică a Papei Ratzinger. În multe feluri, primii săi ani ca Papă pot fi văzuţi ca o încercare de a se ocupa de această problemă. Nou înfiinţatul Conciliu este calea „instituţională” de a o înfrunta. Documentul conţine referinţe la cîteva teme dragi lui Benedict al XVI-lea: indică pierderea progresivă a practicii creştine în ţările civilizate, precum şi abandonarea continuă a valorilor creştine în societatea occidentală, care conduce la indiferenţă, dacă nu la atitudini rigide anti-creştine. Într-un cuvînt, Papa consideră că „secularismul” este marele duşman spiritual al Bisericii. El cheamă Biserica la o etapă de re-vitalizare a vieţii sale interioare pentru a răspunde orientărilor seculare.

Documentul papal Ubicumque et semper nu conţine o teologie perfect închegată a noii evanghelizări. Totuşi, există indicii ce probabil merită cîteva comentarii, care pun această mutare a Vaticanului în perspectivă.

1. Retorica de-creştinării progresive a Europei a fost o caracteristică permanentă a declaraţiilor papale începînd cu revoluţia franceză. „Există motive întemeiate să ne temem că această mare perversitate ar putea fi, cum s-ar spune, o anticipare şi, probabil, începutul acelor rele care sînt rezervate zilelor din urmă; şi că s-ar putea afla deja în lume „Fiul pierzării” despre care vorbeşte Apostolul (2 Tesaloniceni 2.3). Aşa sînt într-adevăr îndrăzneala şi mînia folosite peste tot în persecutarea religiei, în combaterea dogmelor credinţei, în efortul neobrăzat de a desfiinţa şi distruge toate relaţiile între om şi divinitate!” Aceste cuvinte par a-i aparţine lui Ratzinger, dar au fost scrise de către Pius al X-lea în 1903 în enciclica sa E supremi apostolatus (n. 5). Într-un sens, nu există nimic nou sub soare. Bisericile s-au angajat în forme de secularism de cel puţin trei secole. Ceea ce este probabil nou e pericolul ca bisericile instituţionale să-şi piardă statutul privilegiat într-o societatea pluralistă. Se pare că secularismul actual nu poate coopera cu aranjamentele dintre biserică şi stat anterioare revoluţiei franceze. Este acesta lucrul de care se teme cel mai mult Ratzinger?

2. În evaluarea pericolului secularizării, Benedict al XVI-lea îl acuză de toate felurile de rău. În multe moduri, evaluarea sa este exactă. Totuşi, lipseşte ceva important. Nu există niciun singur cuvînt cu privire la responsabilitatea Bisericii pentru starea jalnică a creştinismului occidental. A muncit cu adevărat din greu Biserica pentru a proclama Evanghelia cu integritate pentru lumea modernă? A fost credincioasă Biserica Cuvîntului lui Dumnezeu? Este Biserica într-o anumită măsură responsabilă pentru apariţia îngrijorătoarelor orientări seculare? Are nevoie Biserica să se uite la propriile păcate înainte de a arăta lumea cu degetul? Documentul nu se ocupă de aceste chestiuni. Nici măcar nu îşi pune vreo întrebare cu privire la ele!

3. Încurajarea dată Bisericii este de a promova noua evanghelizare şi de a reaprinde misiunea sa de a modela societatea. Documentul nu speră la convertirea la Evanghelie, aşa cum ar spune Legămîntul de la Lausanne. Mai degrabă arată spre recuperarea unei societăţi creştine în care valorile creştine sînt onorate şi practicate şi unde Biserica este recunoscută ca modelator şi susţinător al societăţii. La ce speră evanghelizarea? Hrăneşte ea o nostalgie pentru „societatea creştină” a trecutului european? Însă erau aceste societăţi creştine, într-un sens dat de Evanghelie? Nu ar trebui să acceptăm provocarea de a evangheliza Vestul fără a dori pur şi simplu să meargă înapoi?

4. Un comentariu final asupra instrumentelor pe care Papa Benedict al XVI-lea le vede cruciale pentru această sarcină. Proeminent este „uzul Catehismului Bisericii Catolice, ca formulare esenţială şi completă a conţinutului credinţei”. Este perfect legitim pentru Capul Bisericii Romano-Catolice să susţină folosirea Catehismului. Totuşi, cei care preţuiesc Evanghelia s-ar fi aşteptat ca Papa să încurajeze oamenii să citească, să studieze şi să împărtăşească Scriptura. În mod evident, pentru el Catehismul conţine Biblia, nu invers.

Leonardo De Chirico

Leonardo De Chirico este unul dintre cei mai importanţi şi activi teologi evanghelici din Italia, director adjunct al Istituto di Formazione Evangelica e Documentazione din Padova şi director al Centrului de studii de etică şi bioetică al aceluiaşi institut. Este doctor în teologie al King’s College din Londra, cu o teză publicată sub titlul „Evangelical Theological Perspectives on post-Vatican II Roman Catholicism”, Frankfurt-Oxford, Peter Lang 2003. În acelaşi timp, este vice-preşedintele Alianţei Evanghelice Italiene şi membru în Comisia socio-politică a Alianţei Evanghelice Europene.

Traducere: Otniel-Laurean Vereş
Text tradus și publicat cu permisiunea autorului.

18 Octobre 2010

Il n’est pas courant qu’un nouveau Conseil Pontifical soit mis en place au Vatican, étant donné le caractère conservateur de cette institution. Le pape Benoît XVI vient pourtant de rendre public le motu proprio (intitulé Ubicumque et semper, “partout et toujours”) qui établit un Conseil pontifical pour la promotion de la nouvelle évangélisation.

L’une des raisons pour lesquelles cette mesure mérite que l’on y prête une attention toute particulière est qu’il s’agit d’une initiative sur du long terme. La préoccupation qui est au cœur de l’appellation du Conseil a également une importance capitale, en particulier pour des évangéliques qui se complairaient dans l’idée qu’ils ont un « monopole » sur tout ce qui touche à l’évangélisation. Nous avons là affaire à un bureau du Vatican dont l’objectif est de favoriser la nouvelle évangélisation de l’Occident. Les évangéliques devraient également prêter attention à la longue citation d’Evangelii nuntiandi, un document du Vatican relatif à la mission, datant de 1975, et que beaucoup d’observateurs ont considéré comme l’équivalent catholique romain de la Déclaration de Lausanne de 1974. La mission au sein des pays occidentaux est donc l’une des priorités du Vatican.

Le pape Ratzinger a toujours été préoccupé par le fait de chercher à se confronter aux défis de l’Occident sécularisé. De bien des manières ses premières années en tant que pape peuvent être analysées comme une tentative de faire face à ce problème. La mise en place de ce nouveau Conseil en est le versant « institutionnel ». La lettre fait référence à des thèmes qui sont chers à Benoît XVI : il souligne  la diminution progressive de la pratique du christianisme dans les pays industrialisés ainsi que l’abandon continuel des valeurs chrétiennes dans les sociétés occidentales, qui conduisent au mieux à de l’indifférence, au pire à des attitudes antichrétiennes. Pour faire simple, le pape pense que la « sécularisation » est le principal ennemi spirituel de l’Église. Il appelle l’Église à se lancer dans une phase de revitalisation de sa vie intérieure pour faire face aux tendances séculières. La lettre pontificale Ubicumque et semper n’inclut pas une théologie bien définie de la nouvelle évangélisation. Cependant, il y a des pistes qui méritent peut-être que l’on s’y arrête et qui mettent en perspective cette nouvelle mesure du Vatican.

La rhétorique de la déchristianisation progressive de l’Europe est une constante dans les allocutions papales depuis la Révolution française. « Qui pèse ces choses a droit de craindre qu’une telle perversion des esprits ne soit le commencement des maux annoncés pour la fin des temps, et comme leur prise de contact avec la terre, et que véritablement “le fils de perdition” dont parle l’Apôtre” (II Thessaloniciens. II, 3) n’ait déjà fait son avènement parmi nous ». Si grande est l’audace et si grande la rage avec lesquelles on se rue partout à l’attaque de la religion, on bat en brêche les dogmes de la foi, on tend d’un effort obstiné à anéantir tout rapport de l’homme avec la Divinité ! » Ces mots pourraient être ceux de Ratzinger, mais ils furent écrits par Pie X en 1903 dans son encyclique E supremi apostolatus (n. 5).

D’une certaine manière, il n’y a rien de nouveau sous le soleil. Les Eglises se sont retrouvées à croiser le fer avec différentes formes de sécularisation depuis au moins trois siècles. La nouveauté, c’est peut-être que les Eglises institutionnelles risquent de perdre leur statut privilégié dans une société pluraliste. Il semblerait que la sécularisation actuelle ne s’accommode guère des arrangements entre l’Eglise et l’Etat antérieurs à la Révolution.

Est-ce de cela dont Ratzinger a le plus peur ?

Dans son évaluation des dangers de la sécularisation, Benoît XVI accuse cette dernière de toutes sortes de maux. Son analyse est correcte de bien des manières. Mais il manque quelque chose d’important. Il ne fait aucune mention de la responsabilité de l’Église dans la situation misérable de la chrétienté occidentale. L’Église a-t-elle vraiment travaillé d’arrache-pied pour proclamer avec intégrité l’Évangile au monde moderne qui l’observait ? L’Église a-t-elle été fidèle à la Parole de Dieu ? L’Eglise est-elle dans une certaine mesure responsable d’avoir au moins en partie provoqué ces inquiétantes tendances sécularistes ? L’Église devrait-elle examiner ses propres péchés avant de pointer le monde du doigt ?

Ce document ne s’occupe pas de cela. Il ne pose même pas la question !

L’Église est encouragée à promouvoir la nouvelle évangélisation et à raviver son ardeur pour la mission et son influence sur la société. Ce document n’exprime pas d’espoir de conversion à l’Évangile, comme l’exprimait la Déclaration de Lausanne. Il espère plutôt la restauration d’une société chrétienne au sein de laquelle les valeurs chrétiennes seraient honorées, mises en pratique, et l’Église reconnue comme influençant et défendant la société. Que vise l’évangélisation ? Veut-elle favoriser la nostalgie d’une « société chrétienne » telle qu’elle a pu exister en Europe dans le passé ? Mais ces sociétés étaient-elles chrétiennes au sens de l’Évangile ? Ne devrions-nous pas accepter le défi d’évangéliser l’Occident sans chercher à simplement revenir en arrière ?

Pour finir, un commentaire sur les outils que le pape Benoît XVI considère comme cruciaux pour réaliser cette tâche. En première ligne se trouve « l’utilisation du Catéchisme de l’Église catholique, comme formulation essentielle et complète du contenu de la foi ». Que le chef de l’Eglise catholique romaine fasse la promotion de l’utilisation du Catéchisme est parfaitement légitime. Cependant, le peuple de l’Evangile se serait attendu à ce que le pape encourage la lecture, l’étude et le partage de la Bible. De toute évidence, pour lui le Catéchisme contient la Bible, et non l’inverse.