Category:

Dosarele Vatican nr. 5 – Leonardo De Chirico

Una dintre prerogativele oficiului doctrinar al Papei este să ocupe cathedra Petri („scaunul lui Petru”). Basilica Sfîntului Petru adăposteşte relicvele unui scaun pe care tradiţia îl atribuie apostolului Petru (deşi, la fel ca majoritatea relicvelor, a fost produs în Evul Mediu). Cathedra Petri face parte din altar, pentru a arăta combinaţia unică dintre rolul de învăţător şi cel sacramental al Papei. Primul Conciliu de la Vatican (1870) a introdus dogma infailibilităţii Papei cînd vorbeşte ex cathedra („de la scaun”). Aceasta nu este o referinţă fizică la scaun, deşi Papa vorbeşte adesea în mod literal de pe scaun atunci cînd conduce slujbe în catedrala Sf. Petru. Mai degrabă, ex cathedra se referă la condiţiile particulare care conferă marca infailibilităţii învăţăturii date de Papă. Pe lîngă această expresie unică a autorităţii papale, scaunul se referă, de asemenea, la oficiul său doctrinar obişnuit, care are loc în diferite forme, cum ar fi enciclice, îndemnuri, discursuri, cărţi, media (atît scrisă, cît şi audio) şi ocazii ca vizitele papale şi prezenţa audienţelor regulate.

Ca parte din oficiul său doctrinar obişnuit, săptămînal, Papa rosteşte un discurs catehetic în zilele de miercuri, în contextul unei audienţe generale la care participă mii de pelerini, vizitatori, etc. Prezentarea are loc în italiană, deşi rezumate scrise ale discursului în alte limbi sînt distribuite publicului. Toate textele sînt rapid disponibile pe site-ul Vaticanului. În general, Papa urmează serii după calendarul liturgic, subiecte doctrinare, vieţile sfinţilor, tradiţiile Bisericii etc. În 12 ianuarie 2011, subiectul discursului a fost în mod deosebit interesant, prin faptul că a atins subiectul purgatoriului.

Credinţa în purgatoriu face parte din doctrina catolică despre viaţa de apoi. A fost elaborată în Evul Mediu şi apoi enunţată doctrinar de Conciliul de la Florenţa (1438) şi Trento (1563). Se găseşte de asemenea în Catehismul din 1992 (nn.1030-1032). Aceasta înseamnă că doctrina este bine stabilită în tradiţia Bisericii catolice şi în orizontul ei doctrinar prezent. Purgatoriul se referă în esenţă la „purificarea finală” a celor mîntuiţi cu scopul de a atinge sfinţenia necesară pentru a intra în cer. Premisa purgatoriului este că mîntuirea nu este numai prin har şi credinţă, ci prin har şi prin ceea ce este dobîndit cu ajutorul meritelor şi al faptelor. Purgatoriul este ultima „faptă” cerută pentru a ajunge în cer, i.e. un timp de purificare ce durează proporţional cu ceea ce trebuie încă să fie purificat. Deşi conţine reminiscenţe ale limbajului din 1 Corinteni 3:15 şi 1 Petru 1:7, forţa motrice a dezvoltării sale a fost practica rugăciunii pentru morţi, după cum recunoaşte onest Catehismul catolic. De fapt, doctrina catolică afirmă că rugăciuni, indulgenţe şi lucrări de penitenţă pot fi oferite în numele morţilor, astfel încît purificarea lor prin purgatoriu să fie accelerată.

Într-una dintre primele cateheze de la începutul anului 2011, Benedict al XVI-lea se reîntoarce la doctrina purgatoriului în contextul unei discuţii devoţionale asupra sfintei Catherina de Genoa. Aceasta a fost o mistică din secolul al XV-lea, care este cel mai mult cunoscută pentru vedenia purgatoriului. Conform Papei, Catherina nu adaugă noi revelaţii la învăţătura despre purgatoriu, însă vedeniile ei subliniază faptul că este un „foc interior” care pregăteşte sufletul pentru comuniunea deplină cu Dumnezeu. Mai degrabă decît un loc fizic de foc, aşa cum este portretizat de imaginaţia lui Dante în Divina comedie, purgatoriul este descris de Catherina de Genoa ca un foc interior care înalţă calea omului spre Dumnezeu.

Papa subliniază clar că această inteligenţă mistică nu alterează doctrina tradiţională, ci o extinde spre graniţele sale misterioase. Dimensiunile fizice, spaţiale ale purgatoriului sînt îmbogăţite de dezvoltarea mistică. Avem de-a face cu adăugarea altor elemente la doctrina deja consolidată, nu cu punerea sub semnul întrebării a profilului bine stabilit al acesteia.

Purgatoriul a fost deja în centrul magisterium-ului lui Benedict al XVI-lea într-o tratare mult mai amplă. A doua sa enciclică, Spe Salvi (2007), conţine comentarii elocvente asupra judecăţii în viaţa de apoi. În această enciclică papală, judecata lui Dumnezeu este o combinaţie de dreptate şi har. Puţini oameni (dacă există vreunii) primesc doar dreptatea Sa (i.e. pedeapsa) şi puţini primesc harul Său deplin (i.e. mîntuirea imediată). În loc de aceasta, majoritatea oamenilor primesc atît dreptate, cît şi har, astfel că purgatoriul este această stare intermediară a sufletului care le înfăţişează pe ambele (nn. 45-48). În viaţa de apoi sufletul trece printr-un timp de purificare, fără a merita nici dreptate, nici har. La fel, în Spe Salvi, Papa subliniază importanţa rugăciunilor şi a actelor de suferinţă în numele celor morţi, cu scopul de a grăbi timpul lor de purificare. Aceasta se bazează pe credinţa într-o „comuniune” între cei vii şi cei morţi, care permite suferinţele celor vii în numele celor morţi.

Doctrina purgatoriului face parte din sistemul doctrinar romano-catolic, influenţînd învăţătura despre har, păcat, mîntuire şi viaţa veşnică. Nu este un apendix secundar, dispensabil, ci o parte esenţială a viziunii romano-catolice în legătură cu ordo saluti. Pînă acum, Benedict al XVI-lea a reformulat şi extins esenţa sa doctrinară, adăugînd cîteva sugestii mistice mai degrabă decît schimbînd-o spre o imagine mai biblică a vieţii de apoi.

Leonardo De Chirico

Leonardo De Chirico este unul dintre cei mai importanţi şi activi teologi evanghelici din Italia, director adjunct al Istituto di Formazione Evangelica e Documentazione din Padova şi director al Centrului de studii de etică şi bioetică al aceluiaşi institut. Este doctor în teologie al King’s College din Londra, cu o teză publicată sub titlul „Evangelical Theological Perspectives on post-Vatican II Roman Catholicism”, Frankfurt-Oxford, Peter Lang 2003. În acelaşi timp, este vice-preşedintele Alianţei Evanghelice Italiene şi membru în Comisia socio-politică a Alianţei Evanghelice Europene.

Traducere: Otniel-Laurean Vereş
Text tradus și publicat cu permisiunea autorului.

Dosarele Vatican Nr. 4 – Leonardo De Chirico

Biblia este centrală în îndelungata controversă dintre Reforma protestantă şi romano-catolicism. Prin urmare, orice declaraţie venită din partea Papei asupra acestui subiect trebuie citită cu atenţie de către toţi cei care trăiesc o credinţă centrată în Scriptură. Documentul despre care vorbim a apărut după un sinod specific care a avut loc în 2008, cînd episcopii romano-catolici au discutat următoarea chestiune: „Cuvîntul lui Dumnezeu în viaţa şi misiunea Bisericii”. După discuţia sinodală, se obişnuieşte ca Papa să emită un document scris care rezumă esenţa dezbaterilor şi le enunţă în mod autoritativ. Acesta este cazul îndemnului apostolic post-sinodal din 2010, Verbum Domini (VD, Cuvântul Domnului), emis de Benedict al XVI-lea.

Documentul reaminteşte învăţătura romano-catolică despre Biblie, aşa cum a fost articulată şi învăţată în secolul douăzeci. În particular, VD recunoaşte constituţia dogmatică Dei Verbum (Cuvîntul lui Dumnezeu) de la Vatican II ca referinţă doctrinară supremă pentru teologia catolică a Cuvîntului lui Dumnezeu şi se vede în continuitate totală cu Conciliul Vatican II. Cel mai interesant aspect este relaţia dintre Cuvînt şi Biblie, discutată de VD.

Pentru început, VD pretinde că acest Cuvînt al lui Dumnezeu „precedă şi depăşeşte Sfînta Scriptură, cu toate acestea Scriptura, inspirată de Dumnezeu, conţine cuvîntul divin” (17). VD afirmă că Biblia este Cuvîntul lui Dumnezeu în sensul că ea conţine Cuvîntul. Avem la dispoziţie Biblia, dar există, de asemenea, un cuvînt suplimentar mai presus de Biblie care face Biblia insuficientă în sine însăşi. Miza aici nu este inspiraţia divină a Bibliei (pe care VD o susţine ferm), ci suficienţa Bibliei şi finalitatea ei. Pentru papa Ratzinger, Biblia este Cuvîntul lui Dumnezeu într-un anumit sens, dar Cuvîntul lui Dumnezeu este mai mare decît Biblia. Aceasta din urmă conţine Cuvîntul.

Pentru cititorii protestanţi în special, este potrivit aici un comentariu. Teologia liberală şi-a dezvoltat propria teologie a Cuvîntului prin care relaţia între Cuvînt şi Biblie este gîndită în moduri dialectale şi existenţiale. Cu alte cuvinte, pentru unele versiuni ale teologiei liberale, Biblia este o mărturie (failibilă) a Cuvîntului şi devine Cuvîntul lui Dumnezeu, dacă se întîmplă vreodată, cînd Duhul vorbeşte prin ea. Versiunea romano-catolică a relaţiei Cuvînt-Biblie este articulată într-un mod diferit. Premisa este aceeaşi (i.e. Biblia conţine Cuvîntul), dar desfăşurarea Cuvîntului vine prin tradiţia Bisericii romano-catolice. Separaţia între Cuvînt şi Biblie nu este existenţială, ci eclesială. Biserica este leagănul Cuvîntului, atît în forma sa trecută şi scrisă (Biblia), cît şi în rostirile ei continue (Tradiţia). În această privinţă, Benedict al XVI-lea scrie: „Biserica trăieşte cu certitudinea că Domnul ei, care a vorbit în trecut, continuă să comunice astăzi cuvîntul Său în Tradiţia sa vie şi în Sfînta Scriptură. Într-adevăr, cuvîntul lui Dumnezeu oferit nouă în Sfînta Scriptură ca mărturie inspirată a revelaţiei, împreună cu Tradiţia vie a Bisericii constituie regula supremă a credinţei” (18). Biblia este afirmată cu tărie, dar Biblia este întotdeauna însoţită şi depăşită de tradiţia mai largă, mai adîncă, vie a Bisericii, care este forma din prezent a Cuvîntului. Printre alte lucruri, aceasta înseamnă că Biblia nu este suficientă în sine pentru a ne oferi acces la Cuvînt şi nu este norma finală de credinţă şi practică. Biblia are nevoie să fie suplimentată de Catehismul Bisericii Catolice, care este „o expresie semnificativă a Tradiţiei vii a Bisericii şi o normă sigură pentru învăţarea credinţei” (74).

Astfel, VD menţine o viziune dinamică a Cuvîntului, prin care Biblia este un recipient divin stabilit al Cuvîntului. Totuşi, punctul final de referinţă al Cuvîntului este Biserica, din care vine Biblia şi prin care Cuvîntul prezent al lui Dumnezeu răsună.

Multe întrebări se ridică din imaginea zugrăvită de VD, care este total coerentă cu Vatican II şi Conciliul din Trento. Din moment ce VD nu este un tratat sistematic, ci mai degrabă un îndemn scris, numai cîteva puncte sînt menţionate în ceea ce priveşte explicarea modului în care Biblia se relaţionează la Cuvînt.

În primul rînd, rolul „revelaţiilor personale” (ex. viziuni marianice şi revelaţii continue confirmate de Biserica Catolică). Pe lîngă Biblie, ele „introduc noi accente, dau naştere la noi forme de pietate sau le aprofundează pe cele mai vechi” (14). Revelaţiile personale sunt baza cultelor marianice de la Lourdes, Fatima şi Medjugorie, de exemplu. Pentru evanghelici, acestea nu pot fi puse în acord cu învăţătura biblică fundamentală, totuşi punctul normativ pentru „revelaţiile personale” este tradiţia Bisericii, nu Scriptura singură. Pentru Biserica Catolică, fundamentarea credinţei pe Biblie este importantă, dar neconcludentă. Există standarde suplimentare pentru discernămîntul spiritual, care merg dincolo de Scriptură.

În al doilea rînd, citirea „eclesială” a Bisericii. Conform VD, Scriptura nu trebuie citită niciodată independent. Citirea trebuie să fie întotdeauna o „experienţă eclesială”, i.e. ceva făcut în comuniune cu Biserica. Miza nu este doar metodologică, ca şi cum citirea personală trebuie înlocuită de grupuri de studiu la nivel parohial conduse de preoţi, ci de asemenea hermeneutică. „O interpretare autentică a Bibliei trebuie să fie întotdeauna în armonie cu credinţa Bisericii Catolice” (30). Citirea Bibliei trebuie să fie un exerciţiu făcut în armonie cu biserica instituţională, atît în formele ei, cît şi în rezultate. După cît se pare, există multă înţelepciune în aceste afirmaţii, în special avînd în vedere riscurile reale de interpretări fanteziste, individualiste şi stranii din partea cititorilor izolaţi ai Bibliei. Cu toate acestea, ceva lipseşte aici. Pentru o Biserică ce a interzis timp de secole citirea Bibliei în limbile vernaculare este cel puţin nefericit că nu este spus nici măcar un singur cuvînt de pocăinţă. Pentru o Bierică ce i-a împiedicat pe oameni să aibă acces la Biblie pînă în urmă cu cincizeci de ani, este cel puţin enigmatic că nu este folosit nici un singur cuvînt pentru a sublinia nevoia Bisericii pentru auto-corectare şi vigilenţă. Mai mult, dacă citirea Bibliei trebuie făcută întotdeauna sub îndrumarea instituţiei, ce se întîmplă dacă instituţia însăşi cade în greşeală, erezie sau apostazie? Cum corectează Duhul o biserică păcătoasă dacă nu prin Cuvînt biblic? În istoria Bisericii, învăţătura Bibliei a trebuit să fie uneori pusă împotriva bisericii instituţionale şi a acordului ei. Numai o auto-proclamată Biserică infailibilă poate cere supunere totală faţă de „ochiul veghetor al sfîntului magisteriu” (45) fără a avea un tribunal final. Chestiunea în joc este: cine are cuvîntul final? Biblia sau Biserica Catolică? Din moment ce Biserica este „casa cuvîntului” (52), VD răspunde: ultima!

În al treilea rînd, practica interpretării biblice. O citire romano-catolică a Bibliei corect definită necesită acceptarea unităţii întregii Scripturi („exegeză canonică”), precum şi ascultare faţă de Tradiţia vie a întregii Biserici şi combinaţia între nivelul istorico-critic şi cel teologic de interpretare (34). Biserica Catolică se teme de două extreme: pe de o parte de aroganţa critică ce distruge unitatea Bibliei şi respinge originile ei divine; pe de altă parte, abordarea fundamentalistă care oferă „interpretări subiective, arbitrare şi anti-eclesiale” (44). Sînt posibile două scurte comentarii. 1. În opinia publică, Benedict al XVI-lea este adesea descris ca un campion al citirii „spirituale” a Bibliei (de ex. aclamata sa carte Isus din Nazaret, 2007). Totuşi, VD recunoaşte fără probleme beneficiile metodelor istorico-critice (32), respingînd pretenţiile lor extreme atunci cînd sînt opuse consideraţiilor teologice. Deşi nu este el însuşi liberal, Ratzinger nu aparţine aceleiaşi tipologii de cercetare biblică conservatoare, care poate fi găsită în cercurile evanghelice. Orice suprapunere simplistică tulbură apele. 2. Fundamentalismul nu este definit în vreun fel, cu toate acestea este destinatarul unei puternice critici. Nu este oferită nicio referinţă la literatura fundamentalistă, în schimb sînt făcute afirmaţii negative în ceea ce priveşte teoria dictării sau lipsa de recunoaştere a limbajului Bibliei ca fiind condiţionat de timpuri şi cultură. Cine, oare, crede că Biblia a fost mecanic dictată sau că limbajul ei este o realitate angelică? Impresia este că, aici, VD luptă cu un duşman de paie.

În al patrulea şi ultimul rînd, contextul liturgic este o abordare potrivită pentru Scriptură. Citirea Bibliei ca o experienţă eclesială înseamnă că trebuie să aibă loc într-un context liturgic stabilit de Biserica Catolică. „Locul privilegiat pentru citirea în rugăciune a Sfintei Scripturi este liturghia şi în special Euharistia, în care, celebrînd trupul şi sîngele lui Cristos în sacrament, cuvîntul însuşi este prezent şi la lucru în mijlocul nostru” (86). Auzirea Cuvîntului lui Dumnezeu este rodnică atunci cînd sînt întrunite cîteva condiţii: administrarea Euharistiei (54) şi alte sacramente (61), Liturghia orelor (62), practica dobîndirii indulgenţelor (61) şi recitarea Sfîntului Rozariu (88). Conform VD, Biblia nu poate fi niciodată singură, ci trebuie să fie întotdeauna înconjurată de accesoriile eclesiastice care alimentează, direcţionează şi guvernează citirea şi interpretarea biblică. Astfel, Biblia nu este niciodată liberă să călăuzească Biserica, ci întotdeauna condiţionată de anumite practici extra-biblice ale Bisericii.

Declaraţia papală încurajează citirea Bibliei şi aceasta este o veste bună. Întrebarea fundamentală rămîne: al cui cuvînt este Verbum Domini? Al Bibliei şi/sau al Bisericii?

Leonardo De Chirico

Leonardo De Chirico este unul dintre cei mai importanţi şi activi teologi evanghelici din Italia, director adjunct al Istituto di Formazione Evangelica e Documentazione din Padova şi director al Centrului de studii de etică şi bioetică al aceluiaşi institut. Este doctor în teologie al King’s College din Londra, cu o teză publicată sub titlul „Evangelical Theological Perspectives on post-Vatican II Roman Catholicism”, Frankfurt-Oxford, Peter Lang 2003. În acelaşi timp, este vice-preşedintele Alianţei Evanghelice Italiene şi membru în Comisia socio-politică a Alianţei Evanghelice Europene.

Traducere: Otniel-Laurean Vereş
Text tradus și publicat cu permisiunea autorului.

 

January 11th, 2011

The Bible is central in the long-standing controversy between the Protestant Reformation and Roman Catholicism. So any pronouncement coming from the Pope on the topic is to be read carefully by all those who live a Bible-centered faith. The pronouncement we are talking about comes after a specific Synod that took place in 2008 when Roman Catholic bishops discussed the following issue: “The Word of God in the Life and Mission of the Church”. After synods discuss, it is customary for the Pope to issue a written document which summarizes the gist of the proceedings and states them authoritatively. This is also the case of the 2010 Post-Synodical Apostolic Exhortation Verbum Domini (VD, the Word of the Lord) by Benedict XVI.

The document recalls the RC teaching on the Bible as it has been articulated and taught in¬† the XX century. In particular, VD acknowledges the Vatican II Dogmatic Constitution Dei Verbum (God’s Word) as the paramount doctrinal reference for the Roman Catholic theology of the Word of God and sees itself in total continuity with the Council. What is most interesting is the relationship between the Word and the Bible that is envisaged by VD.

To start with, VD claims that the Word of God “precedes and exceeds sacred Scripture, nonetheless Scripture, as inspired by God, contains the divine word” (17). VD claims that the Bible is the Word of God in the sense that it contains the Word. There is the Bible and there is also a further word beyond the Bible that makes the Bible not sufficient on its own. What is at stake here is not the divine inspiration of the Bible (which VD firmly affirms), but the sufficiency of the Bible and its finality. For Pope Ratzinger, the Bible is the Word of God in some sense, but the Word of God is bigger than the Bible. The latter contains the former.

For Protestant readers especially, a comment is here in place. Liberal theology has developed its own theology of the Word whereby the relationship between the Word and the Bible is thought of in dialectical and existential ways. In other words, for some versions of liberal theology, the Bible is a (fallible) testimony to the Word and it becomes the Word of God, if it ever becomes so, when the Spirit speaks through it. Now, the RC version of the Word-Bible relationship is articulated in a different way. The premise is the same (i.e. the Bible contains the Word), but the outworking of the Word comes through the tradition of the RC Church. The gap between the Word and the Bible is not existential but ecclesial. The Church is the cradle of the Word, both in its past and written form (the Bible) and in its on-going utterances (Tradition). In this respect, Benedict XVI writes: “The Church lives in the certainty that her Lord, who spoke in the past, continues today to communicate his word in her living Tradition and in sacred Scripture. Indeed, the word of God given to us in sacred Scripture as an inspired testimony to revelation, together with the Church’s living Tradition, it constitutes the supreme rule of faith” (18). The Bible is upheld, but the Bible is always accompanied and surmounted by the wider, deeper, living tradition of the Church which is the present-day form of the Word. Amongst other things, this means that the Bible is not sufficient in itself to give access to the Word and is not the final norm for faith and practice. The Bible needs to be supplemented by the Catechism of the Catholic Church which is “a significant expression of the living Tradition of the Church and a sure norm for teaching the faith” (74).

Thus VD maintains a dynamic view of the Word whereby the Bible is a divinely appointed container of the Word. Yet the final reference point of the Word is the Church from which the Bible comes from and through which the present-day Word of God resounds.

Lots of questions arise from the painted picture by VD which is totally coherent with Vatican II and indeed the Council of Trent. Since VD is not a systematic treatise, but rather a written exhortation, only few points are dealt with in terms of explaining how the Church relates to the Word.

Firstly, the role of “private revelations” (e.g. Marian visions and on-going revelations accredited by the RC Church). Beside the Bible, they “introduce new emphases, give rise to new forms of piety, or deepen older ones” (14). Private revelations are the basis for the Marian cults of Lourdes, Fatima, and Medjugorie, for example. For Evangelicals, these cults cannot be squared with basic Biblical teaching, yet the normative point for “private revelations” is the Church’s tradition, not the Bible alone. For RC, basing the faith on the Bible is important, yet inconclusive. There are further standards for spiritual discernment that go beyond Scripture.

Secondly, the “ecclesial” reading of the Bible. According to VD, Scripture must never be read on one’s own. Reading must be always an “ecclesial experience”, i.e. something done in communion with the Church. The issue at stake is not only methodological, as if private readings were to be replaced by study groups at a parish level presided over by a priest, but also hermeneutical. “An authentic interpretation of the Bible must always be in harmony with the faith of the Catholic Church” (30). Reading the Bible needs to be an exercise done in accordance with the institutional church, both in its forms and outcomes. Apparently, there is much wisdom in these statements, especially considering the real risks of fancy, individualistic, awkward interpretations by isolated readers of the Bible. Yet, there is something missing here. For a Church that has forbidden for centuries the reading of the Bible in vernacular languages, it is at least unfortunate that not a single word of repentance is offered. For a Church that has prevented the people from having access to the Bible until fifty years ago, it is at least puzzling that not a single word is spent to underline the Church‚Äôs need for self-correction and vigilance. Moreover, if reading the Bible must always be done under the rule of the institution, what happens if the institution itself is caught in error, heresy or apostasy? How does the Spirit correct a sinful church if not by the biblical Word? In the history of the Church, the teaching of the Bible had to sometimes be played against the institutional church and against its consensus. Only a self-proclaimed indefectible Church can ask total submission to “the watchful eye of the sacred magisterium” (45) without having a final, ultimate bar. Here at stake is the question: Who has the final word? The Bible or the RC Church? Since the Church is “the home of the word” (52), VD responds: the latter!

Thirdly, the practice of Biblical interpretation. A properly defined RC reading of the Bible requires the acceptance of the unity of the whole of Scripture (“canonical exegesis”), as well as obedience to the living Tradition of the whole Church and the combination between the historical-critical and the theological level of interpretation (34). The RC Church fears two extremes: On the one hand it fears the critical arrogance which severs the Bible’s unity and rejects its divine origins; on the other, the fundamentalist approach which offers “subjective”, “arbitrary”, and “anti-ecclesial interpretations” (44). Two brief comments are possible. 1. In the public opinion, Benedict XVI is often depicted as a champion of the “spiritual” reading of the Bible (e.g. his acclaimed book Jesus of Nazareth, 2007). Yet VD readily acknowledges the benefits of historical-critical methods (32) while rejecting their extreme claims when they are contrary to “theological” considerations. Though not himself a liberal, Ratzinger does not belong to the same typology of Biblical conservative scholarship that can be found in Evangelical circles. Any simplistic overlap muddies the waters. 2. Fundamentalism is not defined in any way, yet is the recipient of strong criticism. No reference to fundamentalist literature is offered but instead negative statements are made as far as the dictation-theory is concerned, or the lack of appreciation of Biblical language as being conditioned by times and cultures. Who on earth believes that the Bible was mechanically dictated or that its language is an angelic reality? The impression is that VD plays against a straw man here.

Fourthly and finally, the liturgical context of a proper approach to Scripture. Reading the Bible as an ecclesial experience means that it needs to occur in a liturgical context set forth by the RC Church. “The privileged place for the prayerful reading of sacred Scripture is the liturgy, and particularly the Eucharist, in which, as we celebrate the Body and Blood of Christ in the sacrament, the word itself is present and at work in our midst” (86). The hearing of God’s Word is fruitful when certain conditions are present: the administration of the Eucharist (54) and other sacraments (61), the Liturgy of the Hours (62), the practice of gaining indulgences (87), and recital of the Holy Rosary (88). According to VD, the Bible can never be alone, but must always be surrounded by ecclesiastical paraphernalia which inform, direct and govern Biblical reading and interpretation. In so doing, the Bible is never free to guide the Church, but always conditioned by some extra-biblical practices of the Church.

The papal pronouncement encourages the reading of the Bible and this is good news. The fundamental question remains: Whose word is the Verbum Domini? The Bible’s and/or the Church’s?

Leonardo De Chirico
leonardo.dechirico@ifeditalia.org

 

Dosarele Vatican Nr. 3 – Leonardo De Chirico

Dacă aţi avea oportunitatea de a-l întîlni personal pe Papă, ce l-aţi întreba? Într-un material video pe Youtube, John Piper ne spune că, dacă ar fi să aibă o conversaţie de două minute cu Papa, l-ar întreba: Care este viziunea dumneavoastră asupra îndreptăţirii? Această întrebare ar spune foarte multe pentru el şi, probabil, pentru mulţi evanghelici. Nu la fel este în cazul lui Peter Seewald, jurnalistul german care tocmai şi-a lansat noul său interviu cu Benedict al XVI-lea. Seewald a vorbit şase ore cu Papa, însă subiectul îndreptăţirii nu a apărut deloc. Acest lucru sugerează faptul că agendele oamenilor în întîlnirea cu cea mai mare autoritate catolică pot fi foarte diferite. Totuşi, interviul este o interesantă conversaţie ce merită atenţia noastră.

Cartea se intitulează Light of the World: The Pope, the Church and the Signs of the Times (Lumina lumii: Papa, Biserica şi semnele vremurilor), fiind publicată în engleză de Ignatius Press. Seewald nu este la primul interviu cu Papa, făcînd acest lucru de două ori cînd acesta era Prefectul Congregaţiei Vaticanului în Doctrine of the Faith: Salt of the Earth (Doctrina credinţei: Sarea pămîntului), 1996, ediţia engleză în 1997 şi God and the World (Dumnezeu şi lumea), 2000, ediţia engleză în 2002. Mulţi comentatori au subliniat părţile din interviu în care Benedict al XVI-lea a abordat aspecte controversate despre sexualitatea umană şi scandalurile sexuale recente din sînul Bisericii Catolice. În ciuda zvonurilor şi a titlurilor curioase, nu există nimic nou în abordarea acestor chestiuni şi a multor altele de către Vatican. În perspectiva Vaticanului, un interviu este un instrument pentru consolidarea a ceva ce face parte deja din ethos-ul Bisericii, probabil folosind conversaţia şi un ton cald, personal. Prin urmare, Light of the World nu deschide noi teritorii în chestiuni doctrinare sau morale. Benedict al XVI-lea confirmă postura sa încrezătoare, sapienţială şi hotărîtă în apărarea stabilităţii dinamice a magisterium-ului Romei, precum şi analiza sa îngrijorată cu privire la tendinţele culturale occidentale, îndepărtate de înţelegerile din trecut între biserică şi societate. Dezordinea actuală din lume, deşi alarmantă şi neplăcută, este văzută în cadrul contextului încurajator al misiunii de durată a Bisericii, care în cele din urmă va birui.

Papa abordează multe chestiuni importante, dar probabil trei sunt mai demne de menţionat pentru evanghelici.

Prima are de-a face cu viaţa personală de rugăciune a lui Benedict al XVI-lea. În clarificarea disciplinelor sale spirituale zilnice, Papa afirmă că se roagă lui Dumnezeu şi invocă, de asemenea, un grup ales de sfinţi. Lista sa specială oglindeşte programul său teologic: Augustin, Bonaventura şi Toma d’Aquino. Lor le cere ajutor, precum şi Maicii Domnului. Într-o altă secţiune, Seewald repetă răspînditele comentarii, auzite chiar şi în cercurile evanghelice, potrivit cărora Ratzinger este mai mult cristocentric decît marian. Totuşi, Benedict al XVI-lea îi spune intervievatorului că este foarte apropiat de Stăpîna noastră din Fatima (crezînd presupusele ei revelaţii) şi adînc implicat în venerarea Mariei. Aceasta este calea sa de a trăi communio sanctorum. Aşadar, a-L avea pe Cristos în centru înseamnă a avea un centru inclusiv, mai larg, care îi cuprinde pe Maria şi sfinţii. Înţelegem cu adevărat ce înseamnă centralitatea lui Isus Cristos pentru doctrina şi spiritualitatea romano-catolică, chiar şi în formele aparent mai cristocentrice?

Al doilea comentariu are de-a face cu percepţia Papei asupra evanghelicalismului ca jucător pe teritoriul creştinismului. Bineînţeles, cartea nu este un tratat academic asupra teologiei ecumenice şi nu trebuie să citim prea atent printre rînduri. Totuşi, o imagine distinctă se formează în realitate. În această privinţă, Benedict al XVI-lea distinge în protestantism „confesiunile clasice” şi „noul protestantism”. Ultimul creşte şi reprezintă un „semn al vremurilor”. Această expresie este un cuvînt cheie pentru romano-catolicismul de azi. Ioan al XIII-lea l-a folosit pentru a inaugura Conciliul Vatican II şi de atunci a fost folosit pentru a se referi la tipuri-kairos, providenţiale, de evenimente. Evanghelicii modifică peisajul spiritual din Lumea a treia. Papa continuă spunînd că această mişcare nu este biserica, nici nu poate fi deoarece îi lipsesc cîteva trăsături definitorii ale Bisericii (i.e. sacramentele transmise ale organizării, ierarhiei episcopale sub papalitate, euharistia corect administrată). Conform lui Ratzinger, înţelegerea evanghelică a bisericii este un „concept nou” prin care biserica nu mai este o instituţie, ci o comunitate chemată prin Cuvînt. Papa pare să creadă că în evanghelicalism există viaţă, dar este deficientă şi insuficientă din moment ce se află în afara părtăşiei depline cu Roma. Mai încolo, relatînd vizita sa în Brazilia, revine la subiectul evanghelicalismului şi face cîteva comentarii foarte elocvente. El asociază cuvîntul „evanghelic” cu „secte”, întorcîndu-se astfel la limbajul derogatoriu şi, de asemenea, eşuînd în a face o importantă distincţie între evanghelicalismul normativ şi grupurile extremiste care sînt nepotrivite şi pentru evanghelici. Celălalt comentariu se referă la „instabilitatea” internă a mişcării evanghelice şi la faptul că nu produce un „sens statornic al apartenenţei”. Papa îi priveşte pe evanghelici cu o combinaţie de curiozitate spirituală şi perplexitate catolică. În comparaţie cu stabilitatea instituţiei romano-catolice, evanghelicalismul pare a fi un vas slab plutind fără ţintă. În comparaţie cu sensul adînc al apartenenţei pe care catolicismul este capabil să îl hrănească în majoritatea aderenţilor săi, evanghelicalismul pare să producă izbucniri individuale de viaţă spirituală, cu toate acestea detaşate de conştienţa istorică, culturală şi comunitară. Imaginea pe care o prezintă evanghelicalismul cu privire la sine în faţa lumii ar trebui să ne facă pe toţi să cumpănim. Benedict al XVI-lea pare să creadă că evanghelicalismul poate fi o spiritualitate inspiratoare pentru timpul nostru (un „semn al vremurilor”), totuşi îi lipseşte în sine structura eclesială şi semnele identificatoare pentru a fi Biserică şi pentru a supravieţui pe termen lung.

O observaţie finală priveşte scenariile globale. Seewald doreşte să ştie ce crede Papa cu privire la slujirea sa petrină care îi deranjează pe credincioşii non-catolici. Ei bine, acordul cu bisericile ortodoxe privitor la slujirea papală nu este departe, afirmă Ratzinger. Totuşi, mai există o faţă a problemei. Tot mai mult, spune el, liderii religioşi realizează că în lumea globală este nevoie de o voce globală care să abordeze importanţa „valorilor religioase” şi pretenţiile distrugătoare ale secularismului. A fi „vocea unică asupra temelor mari” este ceea ce prevede Papa pentru slujirea sa: pentru catolici şi non-catolici deopotrivă, precum şi pentru musulmani, hinduşi, etc. Papa îşi oferă lucrarea pentru a sluji ca purtător de cuvînt pentru toate popoarele religios orientate ale lumii. Aceasta este dezvoltarea vastă a papalităţii care îmbrăţişează atît ecumenismul, cît şi dialogul inter-religios. Bineînţeles, acesta nu este întreg orizontul înţelegerii romano-catolice a oficiului papal, dar va pregăti calea pentru a-l dobîndi.

În esenţă, Light of the World nu conţine nimic nou, dar subliniază pretenţiile statornice ale prezentului Papă, împreună cu anumite nuanţe intrigante. Plin de veneraţie pentru marea tradiţie a Bisericii, Benedict al XVI-lea este deplin convins că Biserica romano-catolică va reuşi să-şi îndeplinească misiunea, i.e. a fi un semn şi un instrument pentru unitatea omenirii.

Leonardo De Chirico

Leonardo De Chirico este unul dintre cei mai importanţi şi activi teologi evanghelici din Italia, director adjunct al Istituto di Formazione Evangelica e Documentazione din Padova şi director al Centrului de studii de etică şi bioetică al aceluiaşi institut. Este doctor în teologie al King’s College din Londra, cu o teză publicată sub titlul „Evangelical Theological Perspectives on post-Vatican II Roman Catholicism”, Frankfurt-Oxford, Peter Lang 2003. În acelaşi timp, este vice-preşedintele Alianţei Evanghelice Italiene şi membru în Comisia socio-politică a Alianţei Evanghelice Europene.

Traducere: Otniel-Laurean Vereş
Text tradus și publicat cu permisiunea autorului.

Rome, 6th December 2010

If you were given the opportunity to meet the Pope in person, what would you ask him? In a video on Youtube John Piper tells us that if he were to have a two minute conversation with the Pope, he would ask him: What’s your view on justification? That question would speak volumes for him and perhaps for many Evangelicals. Not so for Peter Seewald, the German journalist who just released his new interview with Benedict XVI. Seewald spoke six hours with the Pope but the topic of justification never came up. This suggests that people’s agendas in dealing with the highest RC authority may be very different. Yet the interview is an interesting piece of conversation that deserves our attention.

The book is entitled Light of the World: The Pope, the Church, and the Signs of the Times and is published in English by Ignatius Press. Seewald is not new to the task of interviewing Ratzinger, having done so twice when the latter was Prefect of the Vatican Congregation for the Doctrine of the Faith: Salt of the Earth (1996; English edition 1997) and God and the World (2000; English edition 2002). Many commentators have underlined the parts of the interview in which Benedict XVI addresses controversial issues on human sexuality and the recent sexual scandals within the RC Church. In spite of rumors and fancy titles, there is nothing new in the Vatican’s approach to these issues and many others. In the Vatican’s perspective an interview is a tool towards consolidating something that is already part of the ethos of the Church, perhaps using conversation and a warm, personal tone. So Light of the World does not break any new ground in doctrinal or moral matters. Benedict XVI confirms his confident, sapiential and assertive posture in defending the dynamic stability of Rome’s magisterium, as well as his worried analysis of Western cultural trends away from past settlements between church and society. The present-day turmoil of the world, though perplexing and troublesome, is seen within the hopeful context of the long-term mission of the Church that will eventually succeed.

The pope addresses many important matters, but perhaps three are more worthy of mention for Evangelicals.

The first has to do with Benedict’s personal prayer life. In shedding light on his daily spiritual disciplines, the Pope says that he prays to God and also invokes a selected group of saints. His special list mirrors his theological program: Augustine, Bonaventure and Thomas Aquinas. To them he cries for help as well as to the Mother of God. In another section, Seewald echoes widespread comments even in Evangelical circles that Ratzinger is more Christocentric than Marian. Yet Benedict XVI tells the interviewer that he is very close to Our Lady of Fatima (believing her alleged revelations) and deeply involved in Mary’s hyper-veneration. This is his way of living out the communio sanctorum. So, having Christ at the center means having an inclusive, wider center that hosts Mary and the saints. Do we really understand what the centrality of Jesus Christ means for RC doctrine and spirituality, even in its apparently more Christocentric forms?

The second comment touches on the Pope’s perception of Evangelicalism as a player in the realm of Christianity. Of course the book is not an academic treatise on ecumenical theology and one does not have to read too closely between the lines. Yet a distinct picture does in fact emerge. In this respect Benedict XVI distinguishes in Protestantism the “classic confessions” and the “new Protestantism”. The latter is growing and represents a “sign of the times”. This expression is a catchword for present-day Roman Catholicism. John XXIII used it to launch the Second Vatican Council and since then it has been employed to refer to providential, kairos-types of events. Evangelicals are modifying the religious landscape of the Third World. The Pope goes on to say that this movement is not the church, nor can it be on the account that it lacks some defining features of the Church (i.e. the rightly transmitted sacrament of Order, the Episcopal hierarchy under the papacy, the properly administered Eucharist). According to Ratzinger, the Evangelical understanding of the church is a “new concept” whereby the church is no longer an institution but a community summoned by the Word. The Pope appears to think that in Evangelicalism there is life but it is defective and insufficient since it is outside of the full fellowship with Rome. Later, recalling his visit to Brazil, he comes back to the topic of Evangelicalism and makes some very telling comments. He associates the word “Evangelical” with “sects” thus going back to derogatory language and also failing to make an important distinction between mainstream Evangelicalism and fringe groups that are awkward for Evangelicals as well. The other comment refers to the inner “instability” of the Evangelical movement and the fact that it does not produce a “long-standing sense of belonging”. The Pope looks at Evangelicals with a mixture of spiritual curiosity and Roman perplexity. Compared with the stability of the RC institution, Evangelicalism seems to be a frail vessel floating aimlessly. Compared with the deep sense of belonging that RC is able to nurture in most of its adherents, Evangelicalism seems to produce individual outbursts of spiritual life, yet is detached from historical, cultural and community awareness. The picture that Evangelicalism presents of itself to the observing world should cause all of us to ponder. Benedict XVI seems to think Evangelicalism can be an inspiring spirituality for our age (a “sign of the times”), yet in itself it lacks ecclesial structure and identity markers to be the Church and to survive for long.

A final comment is in place regarding global scenarios. Seewald wants to know what the Pope thinks of his petrine ministry that causes troubles for non-Catholic Christians. Well, the agreement about the papal ministry with Orthodox churches is not so far, says Ratzinger. Yet there is another facet to it. More and more, he says, religious leaders are realizing that in the global world a global voice is needed to address the importance of “religious values” and the disruptive claims of secularism. Being the ‚Äúsingle voice on great themes‚Äù is what the Pope envisages for his ministry: for Catholics and non-Catholics alike, as well as for Muslims, Hindus, etc. The Pope offers his ministry to serve as the spokesperson for all religious-minded peoples of the world. This is the vast frontier development of the papacy that embraces both ecumenism and inter-religious dialogue. Of course this is not the full scope of the RC understanding of the papal office, but it will pave the way to achieving it.

In summary, Light of the World contains nothing new but instead underlines the standing claims of the present Pope with some intriguing nuances. Filled with awe for the great tradition of the Church, Benedict XVI is fully persuaded that the RC Church will manage to fulfill her mission, i.e. being a sign and instrument for the unity of mankind.

Leonardo De Chirico
leonardo.dechirico@ifeditalia.org