5. Un punct de vedere mistic din Purgatoriu? Pe o cateheză recent de Papa Benedict al XVI-lea

Dosarele Vatican nr. 5 – Leonardo De Chirico

Una dintre prerogativele oficiului doctrinar al Papei este să ocupe cathedra Petri („scaunul lui Petru”). Basilica Sfîntului Petru adăposteşte relicvele unui scaun pe care tradiţia îl atribuie apostolului Petru (deşi, la fel ca majoritatea relicvelor, a fost produs în Evul Mediu). Cathedra Petri face parte din altar, pentru a arăta combinaţia unică dintre rolul de învăţător şi cel sacramental al Papei. Primul Conciliu de la Vatican (1870) a introdus dogma infailibilităţii Papei cînd vorbeşte ex cathedra („de la scaun”). Aceasta nu este o referinţă fizică la scaun, deşi Papa vorbeşte adesea în mod literal de pe scaun atunci cînd conduce slujbe în catedrala Sf. Petru. Mai degrabă, ex cathedra se referă la condiţiile particulare care conferă marca infailibilităţii învăţăturii date de Papă. Pe lîngă această expresie unică a autorităţii papale, scaunul se referă, de asemenea, la oficiul său doctrinar obişnuit, care are loc în diferite forme, cum ar fi enciclice, îndemnuri, discursuri, cărţi, media (atît scrisă, cît şi audio) şi ocazii ca vizitele papale şi prezenţa audienţelor regulate.

Ca parte din oficiul său doctrinar obişnuit, săptămînal, Papa rosteşte un discurs catehetic în zilele de miercuri, în contextul unei audienţe generale la care participă mii de pelerini, vizitatori, etc. Prezentarea are loc în italiană, deşi rezumate scrise ale discursului în alte limbi sînt distribuite publicului. Toate textele sînt rapid disponibile pe site-ul Vaticanului. În general, Papa urmează serii după calendarul liturgic, subiecte doctrinare, vieţile sfinţilor, tradiţiile Bisericii etc. În 12 ianuarie 2011, subiectul discursului a fost în mod deosebit interesant, prin faptul că a atins subiectul purgatoriului.

Credinţa în purgatoriu face parte din doctrina catolică despre viaţa de apoi. A fost elaborată în Evul Mediu şi apoi enunţată doctrinar de Conciliul de la Florenţa (1438) şi Trento (1563). Se găseşte de asemenea în Catehismul din 1992 (nn.1030-1032). Aceasta înseamnă că doctrina este bine stabilită în tradiţia Bisericii catolice şi în orizontul ei doctrinar prezent. Purgatoriul se referă în esenţă la „purificarea finală” a celor mîntuiţi cu scopul de a atinge sfinţenia necesară pentru a intra în cer. Premisa purgatoriului este că mîntuirea nu este numai prin har şi credinţă, ci prin har şi prin ceea ce este dobîndit cu ajutorul meritelor şi al faptelor. Purgatoriul este ultima „faptă” cerută pentru a ajunge în cer, i.e. un timp de purificare ce durează proporţional cu ceea ce trebuie încă să fie purificat. Deşi conţine reminiscenţe ale limbajului din 1 Corinteni 3:15 şi 1 Petru 1:7, forţa motrice a dezvoltării sale a fost practica rugăciunii pentru morţi, după cum recunoaşte onest Catehismul catolic. De fapt, doctrina catolică afirmă că rugăciuni, indulgenţe şi lucrări de penitenţă pot fi oferite în numele morţilor, astfel încît purificarea lor prin purgatoriu să fie accelerată.

Într-una dintre primele cateheze de la începutul anului 2011, Benedict al XVI-lea se reîntoarce la doctrina purgatoriului în contextul unei discuţii devoţionale asupra sfintei Catherina de Genoa. Aceasta a fost o mistică din secolul al XV-lea, care este cel mai mult cunoscută pentru vedenia purgatoriului. Conform Papei, Catherina nu adaugă noi revelaţii la învăţătura despre purgatoriu, însă vedeniile ei subliniază faptul că este un „foc interior” care pregăteşte sufletul pentru comuniunea deplină cu Dumnezeu. Mai degrabă decît un loc fizic de foc, aşa cum este portretizat de imaginaţia lui Dante în Divina comedie, purgatoriul este descris de Catherina de Genoa ca un foc interior care înalţă calea omului spre Dumnezeu.

Papa subliniază clar că această inteligenţă mistică nu alterează doctrina tradiţională, ci o extinde spre graniţele sale misterioase. Dimensiunile fizice, spaţiale ale purgatoriului sînt îmbogăţite de dezvoltarea mistică. Avem de-a face cu adăugarea altor elemente la doctrina deja consolidată, nu cu punerea sub semnul întrebării a profilului bine stabilit al acesteia.

Purgatoriul a fost deja în centrul magisterium-ului lui Benedict al XVI-lea într-o tratare mult mai amplă. A doua sa enciclică, Spe Salvi (2007), conţine comentarii elocvente asupra judecăţii în viaţa de apoi. În această enciclică papală, judecata lui Dumnezeu este o combinaţie de dreptate şi har. Puţini oameni (dacă există vreunii) primesc doar dreptatea Sa (i.e. pedeapsa) şi puţini primesc harul Său deplin (i.e. mîntuirea imediată). În loc de aceasta, majoritatea oamenilor primesc atît dreptate, cît şi har, astfel că purgatoriul este această stare intermediară a sufletului care le înfăţişează pe ambele (nn. 45-48). În viaţa de apoi sufletul trece printr-un timp de purificare, fără a merita nici dreptate, nici har. La fel, în Spe Salvi, Papa subliniază importanţa rugăciunilor şi a actelor de suferinţă în numele celor morţi, cu scopul de a grăbi timpul lor de purificare. Aceasta se bazează pe credinţa într-o „comuniune” între cei vii şi cei morţi, care permite suferinţele celor vii în numele celor morţi.

Doctrina purgatoriului face parte din sistemul doctrinar romano-catolic, influenţînd învăţătura despre har, păcat, mîntuire şi viaţa veşnică. Nu este un apendix secundar, dispensabil, ci o parte esenţială a viziunii romano-catolice în legătură cu ordo saluti. Pînă acum, Benedict al XVI-lea a reformulat şi extins esenţa sa doctrinară, adăugînd cîteva sugestii mistice mai degrabă decît schimbînd-o spre o imagine mai biblică a vieţii de apoi.

Leonardo De Chirico

Leonardo De Chirico este unul dintre cei mai importanţi şi activi teologi evanghelici din Italia, director adjunct al Istituto di Formazione Evangelica e Documentazione din Padova şi director al Centrului de studii de etică şi bioetică al aceluiaşi institut. Este doctor în teologie al King’s College din Londra, cu o teză publicată sub titlul „Evangelical Theological Perspectives on post-Vatican II Roman Catholicism”, Frankfurt-Oxford, Peter Lang 2003. În acelaşi timp, este vice-preşedintele Alianţei Evanghelice Italiene şi membru în Comisia socio-politică a Alianţei Evanghelice Europene.

Traducere: Otniel-Laurean Vereş
Text tradus și publicat cu permisiunea autorului.

Share Button

4. Cuvîntul Domnului şi/sau Cuvîntul Bisericii? Biblia într-un recent document papal

Dosarele Vatican Nr. 4 – Leonardo De Chirico

Biblia este centrală în îndelungata controversă dintre Reforma protestantă şi romano-catolicism. Prin urmare, orice declaraţie venită din partea Papei asupra acestui subiect trebuie citită cu atenţie de către toţi cei care trăiesc o credinţă centrată în Scriptură. Documentul despre care vorbim a apărut după un sinod specific care a avut loc în 2008, cînd episcopii romano-catolici au discutat următoarea chestiune: „Cuvîntul lui Dumnezeu în viaţa şi misiunea Bisericii”. După discuţia sinodală, se obişnuieşte ca Papa să emită un document scris care rezumă esenţa dezbaterilor şi le enunţă în mod autoritativ. Acesta este cazul îndemnului apostolic post-sinodal din 2010, Verbum Domini (VD, Cuvântul Domnului), emis de Benedict al XVI-lea.

Documentul reaminteşte învăţătura romano-catolică despre Biblie, aşa cum a fost articulată şi învăţată în secolul douăzeci. În particular, VD recunoaşte constituţia dogmatică Dei Verbum (Cuvîntul lui Dumnezeu) de la Vatican II ca referinţă doctrinară supremă pentru teologia catolică a Cuvîntului lui Dumnezeu şi se vede în continuitate totală cu Conciliul Vatican II. Cel mai interesant aspect este relaţia dintre Cuvînt şi Biblie, discutată de VD.

Pentru început, VD pretinde că acest Cuvînt al lui Dumnezeu „precedă şi depăşeşte Sfînta Scriptură, cu toate acestea Scriptura, inspirată de Dumnezeu, conţine cuvîntul divin” (17). VD afirmă că Biblia este Cuvîntul lui Dumnezeu în sensul că ea conţine Cuvîntul. Avem la dispoziţie Biblia, dar există, de asemenea, un cuvînt suplimentar mai presus de Biblie care face Biblia insuficientă în sine însăşi. Miza aici nu este inspiraţia divină a Bibliei (pe care VD o susţine ferm), ci suficienţa Bibliei şi finalitatea ei. Pentru papa Ratzinger, Biblia este Cuvîntul lui Dumnezeu într-un anumit sens, dar Cuvîntul lui Dumnezeu este mai mare decît Biblia. Aceasta din urmă conţine Cuvîntul.

Pentru cititorii protestanţi în special, este potrivit aici un comentariu. Teologia liberală şi-a dezvoltat propria teologie a Cuvîntului prin care relaţia între Cuvînt şi Biblie este gîndită în moduri dialectale şi existenţiale. Cu alte cuvinte, pentru unele versiuni ale teologiei liberale, Biblia este o mărturie (failibilă) a Cuvîntului şi devine Cuvîntul lui Dumnezeu, dacă se întîmplă vreodată, cînd Duhul vorbeşte prin ea. Versiunea romano-catolică a relaţiei Cuvînt-Biblie este articulată într-un mod diferit. Premisa este aceeaşi (i.e. Biblia conţine Cuvîntul), dar desfăşurarea Cuvîntului vine prin tradiţia Bisericii romano-catolice. Separaţia între Cuvînt şi Biblie nu este existenţială, ci eclesială. Biserica este leagănul Cuvîntului, atît în forma sa trecută şi scrisă (Biblia), cît şi în rostirile ei continue (Tradiţia). În această privinţă, Benedict al XVI-lea scrie: „Biserica trăieşte cu certitudinea că Domnul ei, care a vorbit în trecut, continuă să comunice astăzi cuvîntul Său în Tradiţia sa vie şi în Sfînta Scriptură. Într-adevăr, cuvîntul lui Dumnezeu oferit nouă în Sfînta Scriptură ca mărturie inspirată a revelaţiei, împreună cu Tradiţia vie a Bisericii constituie regula supremă a credinţei” (18). Biblia este afirmată cu tărie, dar Biblia este întotdeauna însoţită şi depăşită de tradiţia mai largă, mai adîncă, vie a Bisericii, care este forma din prezent a Cuvîntului. Printre alte lucruri, aceasta înseamnă că Biblia nu este suficientă în sine pentru a ne oferi acces la Cuvînt şi nu este norma finală de credinţă şi practică. Biblia are nevoie să fie suplimentată de Catehismul Bisericii Catolice, care este „o expresie semnificativă a Tradiţiei vii a Bisericii şi o normă sigură pentru învăţarea credinţei” (74).

Astfel, VD menţine o viziune dinamică a Cuvîntului, prin care Biblia este un recipient divin stabilit al Cuvîntului. Totuşi, punctul final de referinţă al Cuvîntului este Biserica, din care vine Biblia şi prin care Cuvîntul prezent al lui Dumnezeu răsună.

Multe întrebări se ridică din imaginea zugrăvită de VD, care este total coerentă cu Vatican II şi Conciliul din Trento. Din moment ce VD nu este un tratat sistematic, ci mai degrabă un îndemn scris, numai cîteva puncte sînt menţionate în ceea ce priveşte explicarea modului în care Biblia se relaţionează la Cuvînt.

În primul rînd, rolul „revelaţiilor personale” (ex. viziuni marianice şi revelaţii continue confirmate de Biserica Catolică). Pe lîngă Biblie, ele „introduc noi accente, dau naştere la noi forme de pietate sau le aprofundează pe cele mai vechi” (14). Revelaţiile personale sunt baza cultelor marianice de la Lourdes, Fatima şi Medjugorie, de exemplu. Pentru evanghelici, acestea nu pot fi puse în acord cu învăţătura biblică fundamentală, totuşi punctul normativ pentru „revelaţiile personale” este tradiţia Bisericii, nu Scriptura singură. Pentru Biserica Catolică, fundamentarea credinţei pe Biblie este importantă, dar neconcludentă. Există standarde suplimentare pentru discernămîntul spiritual, care merg dincolo de Scriptură.

În al doilea rînd, citirea „eclesială” a Bisericii. Conform VD, Scriptura nu trebuie citită niciodată independent. Citirea trebuie să fie întotdeauna o „experienţă eclesială”, i.e. ceva făcut în comuniune cu Biserica. Miza nu este doar metodologică, ca şi cum citirea personală trebuie înlocuită de grupuri de studiu la nivel parohial conduse de preoţi, ci de asemenea hermeneutică. „O interpretare autentică a Bibliei trebuie să fie întotdeauna în armonie cu credinţa Bisericii Catolice” (30). Citirea Bibliei trebuie să fie un exerciţiu făcut în armonie cu biserica instituţională, atît în formele ei, cît şi în rezultate. După cît se pare, există multă înţelepciune în aceste afirmaţii, în special avînd în vedere riscurile reale de interpretări fanteziste, individualiste şi stranii din partea cititorilor izolaţi ai Bibliei. Cu toate acestea, ceva lipseşte aici. Pentru o Biserică ce a interzis timp de secole citirea Bibliei în limbile vernaculare este cel puţin nefericit că nu este spus nici măcar un singur cuvînt de pocăinţă. Pentru o Bierică ce i-a împiedicat pe oameni să aibă acces la Biblie pînă în urmă cu cincizeci de ani, este cel puţin enigmatic că nu este folosit nici un singur cuvînt pentru a sublinia nevoia Bisericii pentru auto-corectare şi vigilenţă. Mai mult, dacă citirea Bibliei trebuie făcută întotdeauna sub îndrumarea instituţiei, ce se întîmplă dacă instituţia însăşi cade în greşeală, erezie sau apostazie? Cum corectează Duhul o biserică păcătoasă dacă nu prin Cuvînt biblic? În istoria Bisericii, învăţătura Bibliei a trebuit să fie uneori pusă împotriva bisericii instituţionale şi a acordului ei. Numai o auto-proclamată Biserică infailibilă poate cere supunere totală faţă de „ochiul veghetor al sfîntului magisteriu” (45) fără a avea un tribunal final. Chestiunea în joc este: cine are cuvîntul final? Biblia sau Biserica Catolică? Din moment ce Biserica este „casa cuvîntului” (52), VD răspunde: ultima!

În al treilea rînd, practica interpretării biblice. O citire romano-catolică a Bibliei corect definită necesită acceptarea unităţii întregii Scripturi („exegeză canonică”), precum şi ascultare faţă de Tradiţia vie a întregii Biserici şi combinaţia între nivelul istorico-critic şi cel teologic de interpretare (34). Biserica Catolică se teme de două extreme: pe de o parte de aroganţa critică ce distruge unitatea Bibliei şi respinge originile ei divine; pe de altă parte, abordarea fundamentalistă care oferă „interpretări subiective, arbitrare şi anti-eclesiale” (44). Sînt posibile două scurte comentarii. 1. În opinia publică, Benedict al XVI-lea este adesea descris ca un campion al citirii „spirituale” a Bibliei (de ex. aclamata sa carte Isus din Nazaret, 2007). Totuşi, VD recunoaşte fără probleme beneficiile metodelor istorico-critice (32), respingînd pretenţiile lor extreme atunci cînd sînt opuse consideraţiilor teologice. Deşi nu este el însuşi liberal, Ratzinger nu aparţine aceleiaşi tipologii de cercetare biblică conservatoare, care poate fi găsită în cercurile evanghelice. Orice suprapunere simplistică tulbură apele. 2. Fundamentalismul nu este definit în vreun fel, cu toate acestea este destinatarul unei puternice critici. Nu este oferită nicio referinţă la literatura fundamentalistă, în schimb sînt făcute afirmaţii negative în ceea ce priveşte teoria dictării sau lipsa de recunoaştere a limbajului Bibliei ca fiind condiţionat de timpuri şi cultură. Cine, oare, crede că Biblia a fost mecanic dictată sau că limbajul ei este o realitate angelică? Impresia este că, aici, VD luptă cu un duşman de paie.

În al patrulea şi ultimul rînd, contextul liturgic este o abordare potrivită pentru Scriptură. Citirea Bibliei ca o experienţă eclesială înseamnă că trebuie să aibă loc într-un context liturgic stabilit de Biserica Catolică. „Locul privilegiat pentru citirea în rugăciune a Sfintei Scripturi este liturghia şi în special Euharistia, în care, celebrînd trupul şi sîngele lui Cristos în sacrament, cuvîntul însuşi este prezent şi la lucru în mijlocul nostru” (86). Auzirea Cuvîntului lui Dumnezeu este rodnică atunci cînd sînt întrunite cîteva condiţii: administrarea Euharistiei (54) şi alte sacramente (61), Liturghia orelor (62), practica dobîndirii indulgenţelor (61) şi recitarea Sfîntului Rozariu (88). Conform VD, Biblia nu poate fi niciodată singură, ci trebuie să fie întotdeauna înconjurată de accesoriile eclesiastice care alimentează, direcţionează şi guvernează citirea şi interpretarea biblică. Astfel, Biblia nu este niciodată liberă să călăuzească Biserica, ci întotdeauna condiţionată de anumite practici extra-biblice ale Bisericii.

Declaraţia papală încurajează citirea Bibliei şi aceasta este o veste bună. Întrebarea fundamentală rămîne: al cui cuvînt este Verbum Domini? Al Bibliei şi/sau al Bisericii?

Leonardo De Chirico

Leonardo De Chirico este unul dintre cei mai importanţi şi activi teologi evanghelici din Italia, director adjunct al Istituto di Formazione Evangelica e Documentazione din Padova şi director al Centrului de studii de etică şi bioetică al aceluiaşi institut. Este doctor în teologie al King’s College din Londra, cu o teză publicată sub titlul „Evangelical Theological Perspectives on post-Vatican II Roman Catholicism”, Frankfurt-Oxford, Peter Lang 2003. În acelaşi timp, este vice-preşedintele Alianţei Evanghelice Italiene şi membru în Comisia socio-politică a Alianţei Evanghelice Europene.

Traducere: Otniel-Laurean Vereş
Text tradus și publicat cu permisiunea autorului.

 

Share Button