Dosarele Vatican nr. 55 – Leonardo De Chirico
O lună de miere este un timp special în care doi iubiţi îşi trăiesc nou stabilita relaţie într-un mod sentimental, i.e. romantic şi fermecător. În astfel de perioade, un partener nu percepe şi subliniază decît cele mai bune trăsături ale celui iubit, dar nu vede defectele. Lunile de miere, în general, durează un timp scurt şi sînt urmate de aprecieri mult mai realistice şi critice ale celuilalt.
Este interesant de remarcat ceea ce se întîmplă în domeniul public. În cultura noastră a celebrităţii, lunile de miere ale figurilor globale sînt frecvente şi pasionate. Odată ce o persoană este aleasă într-o poziţie importantă, opinia publică tinde să înceapă o „aventură” cu noua figură puternică, selectînd şi lăudînd toate meritele sale şi trecînd cu vederea restul, cel puţin la început. Aceasta este ceea ce s-a întîmplat cu Papa Francisc după alegerea sa în scaunul papal. O lună globală de miere este în desfăşurare. Printre multele faţete ale acesteia (de exemplu în cercurile catolice interioare, în cercurile ecumenice), două unghiuri principale sînt demne de luat în considerare.
Luna seculară de miere
Comentariile din presa internaţională au fost foarte generoase pînă acum, dacă nu chiar entuziaste. Imaginea lui Francisc a fost percepută ca „reală”, „cu picioarele pe pămînt”, „personală”, „nebănuitoare”, foarte diferită de o aroganţă „regală” a papilor mai tradiţionali. Referinţele sale la preocuparea pentru mediul înconjurător, sărăcie şi sensibilitate au fost foarte lăudate şi înţelese ca fiind foarte corecte politic. Insistenţa sa asupra „milei” a fost înţeleasă ca o uşă deschisă spre diferite orientări sexuale şi alegeri morale, îndepărtîndu-se de o atitudine de judecată din partea bisericii. Dorinţa sa de a fi printre oameni şi comportamentul său relaxat din punctul de vedere al protocoalelor au fost văzute ca dovezi ale dorinţei sale de a fi identificat cu oamenii obişnuiţi din viaţa obişnuită.
Presa internaţională a decis să ignore şi să considere irelevantă relaţia cardinalului Bergoglio cu trecutul politic argentinian. Nu a mai fost desfăşurată nicio investigaţie suplimentară de presă privitoare la anii „întunecaţi” ai regimurilor totalitare şi la rolul Bisericii catolice în America latină. Poziţia sa puternică împotriva căsătoriilor homosexuale în ţara sa a fost uitată. Poziţiile sale mai degrabă conservatoare asupra chestiunilor morale au fost pur şi simplu trecute cu vederea. Spre deosebire de predecesorul său, care a fost un teolog publicat şi public, Papa Bergoglio nu are o istorie ca un maitre-à-penser catolic. Cei care cunosc întregul său personal afirmă că Papa Francisc se află în aceeaşi direcţie cu Benedict al XVI-lea în apărarea poziţiei tradiţionale a Bisericii catolice în aceste domenii. Cu toate acestea, presa seculară s-a îndrăgostit de Francisc. De ce?
Ar putea exista o explicaţie sociologică a acestui fenomen. În acest timp marcat de criză socială, distrugere culturală şi nesiguranţă economică, oamenii sînt dornici să găsească pe cineva care insipiră încredere şi insuflă speranţă. Cineva puternic, dar care, cu toate acestea, dă impresia că este cu noi în aceeaşi barcă. O figură parentală pozitivă care poate rosti cuvinte simple de iubire şi oferi mîngîiere psihologică. Cineva care se poate identifica cu oamenii, trimiţîndu-le mesajul „Sînt cu voi”, luptîndu-se cu aceleaşi provocări şi ajutînd pe fiecare să le învingă. Un „mesia” secular care proclamă o „Evanghelie uşoară” a compasiunii şi a curajului. În primele zile ca Papă, Papa Francisc a împlinit aşteptările. Lumea seculară dispreţuieşte puternic biserica, dar îl iubeşte pe Papa celebrităţii. Ce se va întîmpla cînd va începe să rostească afirmaţiile „dure” ale Bisericii catolice? Ironia tuturor acestor lucruri este că lumea modernă cinică, suspicioasă şi des-fermecată a fost re-fermecată de un om folosind numele unui sfânt medieval şi profund religios.
Luna evanghelică de miere
Comentariile din lumea evanghelică au fost marcate de asemenea de o atitudine de lună de miere. Declaraţiile oficiale şi reţelele sociale au transmis reacţii entuziaste la alegerea sa. „Omul lui Dumnezeu”, „prietenul lui Isus”, „om al rugăciunii” … acestea au fost cîteva dintre cele mai întîlnite remarci. Francisc a fost de asemenea aclamat ca noul erou naţional sau chiar continental, noul Diego Armando Maradona (al generaţiei mele) sau un alt Lionel Messi, i.e. un om care întruchipează aşteptările unei întregi naţiuni, cineva cu care şi evanghelicii vor să se identifice.
Cu tot respectul cuvenit, ideea unui om centrat pe Cristos care se roagă Mariei şi sfinţilor, îngenunchiază în faţa unei icoane şi se încredinţează pe sine şi audienţa sa purtării de grijă a Mariei este dificil de acceptat din punct de vedere evanghelic. Însă exact aceasta a făcut Papa Francisc în prima zi a papatului său. Nimeni nu neagă profunda spiritualitate a lui Francisc sau devoţiunea sa evlavioasă. Problema este la discernămîntul evanghelic care tinde să selecteze cîteva aspecte aparent pozitive şi să le uite pe cele negative. Rezultatul este în cel mai bun caz o imagine trunchiată, o judecată falsă în cel mai rău caz.
Mişcarea evanghelică globală nu are celebrităţi care se pot compara cu cele care izvorăsc din lumea muzicii, a sportului sau a politicii. Papa Francisc a umplut, se pare, golul. Spre deosebire de cerebralul său predecesor, acesta ştie cum să vorbească inimii. Ştie cum să îmbrăţişeze oamenii.
Comentariile evanghelice s-au bazat în mare parte pe interacţiuni personale trecute cu fostul cardinal Bergoglio. Din nou, nimeni nu pune pentru un moment la îndoială integritatea şi căldura Papei, dar omul nu poate fi separat niciodată de rolul său şi de loialitatea sa faţă de misiunea iezuită, care acum este de asemenea papală. Iezuiţii au luat fiinţă în 1534 prin Ignatius de Loyola şi în tumultoasa lor istorie au fost întotdeauna consacraţi pentru a sluji ca „soldaţi” ai Papei cu scopul de a lupta împotriva ereziei (protestante) şi de a promova misiunea catolică în lume. Francisc este primul iezuit care a devenit Papă şi timpul va spune cît de iezuit va fi papatul său, în special în America latină unde graniţa evanghelico-catolică este în mişcare. Va fi în stare iezuitul Papă să stopeze expansiunea evanghelică? Va reuşi să îi aducă înapoi în staulul catolic? Va putea să îi încînte pe evanghelici cu comportamentul său fără a schimba punctele doctrinare de controversă? Va rămîne doctrina biblică un aspect pentru evanghelici în confruntarea la cel mai înalt nivel cu Biserica catolică?
Toţi cei care cunosc istoria ar trebui să se gîndească în mod serios la aceste întrebări. Duhul este cu adevărat capabil de a face minuni chiar şi în instituţiile tradiţionale, dar Biblia ne avertizează să nu uităm istoria. Relaţiile personale sînt importante, dar discernămîntul biblic este mai mare decît acestea. El cheamă la conştienţă teologică, vigilenţă istorică şi atenţie spirituală.
Luna papală cu Papa Francisc continuă. Cu toate acestea, dispoziţia opiniei publice se poate brusc schimba atunci cînd misiunea deplină a Papei este pusă în desfăşurare. Ceea ce părea a fi o căsnicie promiţătoare s-ar putea transforma într-un divorţ dureros. În ce priveşte creştinii care experimentează această lună de miere, fie ca avertismentul de a nu-şi uita „dragostea dintîi” (Apocalipsa 2:4) pentru Isus să fie o amintire constantă a nevoii de a-L iubi şi urma pe Cristos şi numai pe Cristos.
Leonardo De Chirico este unul dintre cei mai importanţi şi activi teologi evanghelici din Italia, director adjunct al Istituto di Formazione Evangelica e Documentazione din Padova şi director al Centrului de studii de etică şi bioetică al aceluiaşi institut. Este doctor în teologie al King’s College din Londra, cu o teză publicată sub titlul „Evangelical Theological Perspectives on post-Vatican II Roman Catholicism”, Frankfurt-Oxford, Peter Lang 2003. În acelaşi timp, este vice-preşedintele Alianţei Evanghelice Italiene şi membru în Comisia socio-politică a Alianţei Evanghelice Europene.
Traducere: Otniel-Laurean Vereş
Text tradus și publicat cu permisiunea autorului.
