Dosarele Vatican Nr. 2 – Leonardo De Chirico
Cum va arăta Biserica Romano-Catolică la sfîrşitul secolului douăzeci şi unu? Cum va fi în stare să manevreze această instituţie multiplele provocări cu care este confruntată? Mai radical, va mai exista această biserică în o sută de ani? Şi dacă da, cît de diferit va arăta comparată cu înfăţişarea ei actuală?
Aceste întrebări intrigante primesc răspunsuri şi mai intrigante de la corespondentul CNN la Vatican, John L. Allen, în cartea sa recentă: The Future Church. How Ten Trends are Revolutionizing the Catholic Church (New York: Doubleday, 2009). Allen scrie ca un jurnalist şi sociolog al religiei care priveşte la ceea ce se întîmplă în universul romano-catolic în contextul unei globalizări rapide. Publicul-ţintă imediat este nord-american, dar ceea ce scrie el este adunat din ani de jurnalism internaţional şi menit să descrie scenarii globale.
Cerînd cititorilor să-şi forţeze imaginaţia (1), Allen argumentează că există cel puţin zece tendinţe care afectează Biserica Romano-Catolică şi care vor fi tot mai mult pe agenda acesteia. Iată lista:
- O biserică globală
- Catolicismul evanghelic
- Islamul
- Noua demografie
- Extinderea rolurilor laicilor
- Revoluţia bio-tehnologică
- Globalizarea
- Ecologia
- Multipolarizarea
- Penticostalismul
Este suficient să comentăm pe scurt despre fiecare tendinţă, oprindu-ne puţin mai mult asupra celor care rezonează mai strîns cu evanghelicalismul (i.e. catolicismul evanghelic şi penticostalismul).
1. Centrul de gravitate trece de la nord la sud. În 2050, cele mai mari naţiuni majoritar catolice vor fi Brazilia, Mexic, Filipine, SUA, Congo şi Uganda. Realitatea globală a catolicismului astăzi arată creştere, nu declin (19). Vorbind în mod general, catolicismul sudic este tineresc, conservator moral şi liberal politic, deschis spre supranatural, mai interesat de provocările misionare ad extra decît de chestiunile tradiţionale ad intra (cum ar fi disputele doctrinare şi dezbaterile asupra legii canonice), aducînd un nou set de probleme (ex. poligamia, vrăjitoria, împuternicirea femeilor). Dacă romano-catolicismul „va deveni în mod constant tot mai non-vestic, non-alb şi non-prosper” (432), atunci timpul pentru un papă sudic va fi sosit.
2. „Chestiunea identitară” este în joc în catolicismul evanghelic. Pentru Allen, sensul cuvîntului „evanghelic” aici are puţin de-a face cu înţelegerea protestant-biblică a aceluiaşi cuvînt. Este mai degrabă „o psihologie religioasă de bază” (57) care întruchipează o „foame pentru identitate” într-o cultură seculară dezrădăcinată. Catolicismul se luptă pentru conservatorism liturgic, educaţia catolică, distincţia ierarhică preoţie-laicitate şi claritate teologică atît în cristologie, cît şi în eclesiologie. Apărătorul acestui tip de catolicism evanghelic este documentul din anul 2000, Dominus Iesus, care a subliniat înţelegerea tradiţională a Bisericii Romano-Catolice drept singura instituţie corect organizată care se bucură de har divin în măsură deplină. În acelaşi ton, pentru Allen, Ioan Paul al II-lea şi Benedict al XVI-lea sînt catolici evanghelici, asemenea personalităţilor ecleziastice de genul Cardinalului Jean-Marie Lustiger al Parisului (57), scriitorilor ca George Weigel care îndeamnă creştinii să aibă „curajul de a fi catolici” (453), mişcărilor ecleziale de genul Communion and Liberation (antreprenorială, dar puternic papistă şi mariană) şi evenimentelor ca World Youth Day. Allen interpretează cuvîntul „evanghelic” ca însemnînd reafirmarea identităţii romano-catolice în elementele sale fundamentale, ferme, nu ca implicînd o deschidere spre reînnoire conform Evangheliei. Pentru el, „evanghelic” este o categorie sociologică exprimînd o căutare a identităţii mai degrabă decît una teologică, bazată pe transformarea prin Evanghelie.
3. Islamul este un alt jucător global al secolului 21, iar romano-catolicismul va căuta să dezvolte relaţii cordiale, încercînd în acelaşi timp să evite mentalitatea ciocnirii civilizaţiilor, stăpînindu-se de la eforturile misionare şi construind o alianţă morală bazată pe legea naturală şi sentimentul religios fundamental.
4. Tendinţele demografiei globale încurajează Biserica Romano-Catolică să susţină politicile pro-life şi de fertilitate şi, de asemenea, mişcările globale de migrare. Din punctul ecumenic de vedere, bisericile ortodoxe răsăritene vor fi mai puţin atrăgătoare decît penticostalii, datorită demografiei în scădere a celor mai multe ţări majoritar ortodoxe.
5. Ultimul secol a fost martorul apariţiei a mai mult de 120 de mişcări laice (ex. L’Arche, Focolare, etc.). Acestea reprezintă o mare forţă care a impulsionat o „democratizare a dialogului catolic” (209). Atît ministeriatul laic, cît şi cel feminin îşi vor extinde graniţele, totuşi nu cu preţul depăşirii înţelegerii şi practicii tradiţionale ale ministeriatului preoţesc (masculin).
6. Revoluţia bio-tehnologică a prins Biserica Romano-Catolică în partea defensivă. Confruntată cu noile provocări, a existat o revigorare a legii naturale care va permite Bisericii Romano-Catolice să construiască legături cu religiile lumii care o vor considera purtătorul global de cuvînt al bio-eticii conservatoare bazate pe legea naturală. Aici Allen pare să subestimeze potenţialul acestei tendinţe pentru dezvoltările inter-religioase viitoare şi pentru pretenţiile viitoare romano-catolice în legătură cu Biserica Romano-Catolică drept reprezentantă a întregii umanităţi.
7. Globalizarea a împins Biserica Romano-Catolică să-şi extindă învăţăturile sociale în legătură cu solidaritatea, binele comun, ajutorarea şi umanismul integral. Ea va deveni singurul jucător diplomatic global care poate îmbrăţişa atît bogaţii, cît şi săracii, nordul şi sudul, suportul pentru capital şi muncă şi preocupările pentru justiţia socială şi dezvoltarea economică.
8. Încălzirea globală şi schimbările climatice, împreună cu deficitul de apă şi despădurirea vor încuraja tendinţa spre o teologie naturală, oferind Bisericii Romano-Catolice oportunitatea de a contura eco-teologia sa distinctă de tip „atît-cît şi”.
9. Secolul douăzeci şi unu va fi martorul „interecaţiunii dintre puncte multiple de influenţă” (340), în care naţiunile BRIC (Brazilia, Rusia, India şi China) îşi vor creşte puterea. În acest nou context global, Biserica Romano-Catolică, este singura instituţie religioasă care e deja multipolară şi are structura diplomatică şi cultura pentru a înfrunta această situaţie.
10. Harvie Cox a botezat penticostalismul drept „catolicism fără preoţi”, însemnînd o expresie de spiritualitate populară fără sistemul juridic roman sau complicata teologie scolastică (382). După Vatican II, Biserica Romano-Catolică a găsit loc pentru spiritualitatea penticostală în interiorul graniţelor structurii sale teologice. În unele regiuni (ex. America Latină), explozia penticostală a dat naştere unei atitudini anti-penticostale din partea unor oficiali romano-catolici. Totuşi penticostalismul iese victorios, atît în interiorul, cît şi în afara Bisericii Romano-Catolice. „Penticostalismul, nu ortodoxia, va fi principalul „celălalt” creştin pentru o mare parte din Biserica Catolică a secolului douăzeci şi unu” (361). Noi forme de „ecumenism orizontal” şi iniţiative de jos în sus se vor dezvolta (401). Ele vor fi mai puţin preocupate de precizia teologică şi mai mult interesate de schimbarea experienţelor spirituale. Allen merge pînă acolo încît afirmă că linia internă de fractură a secolului douăzeci şi unu va fi între catolicismul penticostal şi cel non-penticostal.
Imaginea generală care reiese din cartea lui Allen este complexă şi multiformă. Semnele eclesiologice ale Bisericii („una, sfîntă, catolică şi apostolică”) se vor traduce în patru semne sociologice: „globală, fermă, penticostală şi extrovertită” (432).
Multe tendinţe sociologice pe care le subliniază ar putea fi uşor aplicate la evanghelicalismul global şi s-ar potrivi foarte natural. Totuşi, există o diferenţă catolică, ce oferă romano-catolicismului un impuls extra în confruntarea cu noile etape şi provocări: „spiritul istoric al catolicismului este pasiunea sa pentru sinteză, pentru soluţiile de tip ‘atît/cît şi’” (429). Viitorul va aduce tensiune şi conflict, însă instituţia cea mai calificată pentru a echilibra şi ajusta diferitele pretenţii, interese şi preocupări este cea care a fost capabilă să supravieţuiască proiectului modernităţii fără a-şi vinde sufletul şi va fi capabilă să navigheze prin apele unei globalizări consistente. Acesta este geniul teologic romano-catolic care a fost demonstrat timp de secole. Este o parte esenţială a sistemului romano-catolic şi va fi instrumentul primar pentru a face faţă viitorului. Biserica Romano-Catolică va continua să pretindă şi să acţioneze ca şi cum ea este sacramentul unităţii familiei umane. Aceasta este misiunea ei şi va continua să rămînă.
Leonardo De Chirico
Leonardo De Chirico este unul dintre cei mai importanţi şi activi teologi evanghelici din Italia, director adjunct al Istituto di Formazione Evangelica e Documentazione din Padova şi director al Centrului de studii de etică şi bioetică al aceluiaşi institut. Este doctor în teologie al King’s College din Londra, cu o teză publicată sub titlul „Evangelical Theological Perspectives on post-Vatican II Roman Catholicism”, Frankfurt-Oxford, Peter Lang 2003. În acelaşi timp, este vice-preşedintele Alianţei Evanghelice Italiene şi membru în Comisia socio-politică a Alianţei Evanghelice Europene.
Traducere: Otniel-Laurean Vereş
Text tradus și publicat cu permisiunea autorului.
