Posted on

55. A Papal Honeymoon … Until When?

A honeymoon is a special time when two lovers live their newly established relationship in a sentimental way, i.e. romantically and enchantingly. In such times, one partner only perceives and highlights the best traits of the loved one but does not see the defects. Honeymoons generally last for a short time and are followed by more realistic and critical appreciations of one another.

What is interesting to notice is what happens in the public domain. In our celebrity culture, honeymoons with global figures are frequent and passionate. Once a person is elected to an important office, the public opinion tends to begin an “affair” with the new powerful figure, selecting and praising all his merits and overlooking the rest, at least at the beginning. This is what has been happening with Pope Francis after his election to the papacy. A global honeymoon is taking place. Among the many sides of it (e.g. in Catholic inner circles, in ecumenical circles), two main angles are worth considering.

The Secular Honeymoon

Comments from the international press have been very generous if not enthusiastic so far. Francis’ image was perceived as “real”, “down to earth”, “personal”, “non presuming”, very different from a “regal” arrogance of more traditional popes. His references to the care of the environment, poverty, and tenderness were highly praised and understood as being very politically correct. His insistence on “mercy” was understood as an open door to different sexual life-styles and moral choices, moving away from a judgmental attitude on the church’s side. His willingness to intermingle with people and his relaxed behavior as far as protocols are concerned were seen as proofs of his desire to be identified with normal people and with ordinary life.

            The international press decided to bypass and consider irrelevant Cardinal Bergoglio’s relationship with the Argentinian political past. No further press investigation was pursed concerning the “dark” years of the totalitarian regimes and the role of the Catholic Church in Latin America. His strong stance against gay marriages in his country was forgotten. His rather conservative positions on moral issues were simply overlooked. Unlike his predecessor, who was a published and public theologian, Pope Bergoglio does not have a record of being a Catholic maitre-à-penser. People that know all his staff say that Pope Francis is on the same page as Benedict XVI in defending the traditional position of the Catholic church in these areas. Yet the secular press fell in love with Francis. Why?

            There may be a sociological explanation to this phenomenon. In this time marked by social crisis, cultural disruption and economic uncertainty, people are eager to find someone that inspires trust and injects hope. Someone who is powerful but nonetheless gives the impression that he is on the same boat as us. A positive father-like figure that can speak simple words of love and distribute psychological caresses. Someone who can identify with the people, sending the message that “I am with you”, and struggling with the same challenges and helping everyone to overcome them. A secular “messiah” that proclaims a “soft gospel” of compassion and resilience. In his first days as Pope, Pope Francis has met expectations. The secular world strongly dislikes the Church but loves the celebrity Pope. What is going to happen when he begins to speak the “hard” sayings of the Catholic Church? The irony of it all is that the cynical, suspicious and disenchanted modern world was re-enchanted by a man using the name of a medieval, primitive and deeply religious saint.

The Evangelical Honeymoon

Comments from the Evangelical world were also marked by the honeymoon attitude. Official statements and the social networks sent out enthusiastic reactions to his election. “Man of God”, “friend of Jesus”, “man of prayer” … these were some of the most common remarks. Francis was also acclaimed as the new national or even continental hero to be proud of, the new Diego Armando Maradona (of my generation) or another Lionel Messi, i.e. a man that embodies the expectations of an entire nation, someone that Evangelical people too want to identify with.

            With all due respect, the idea of a Christ-centered man of God praying to Mary and the saints, bowing in front of an icon and committing himself and his audience to the care of Mary, is difficult to accept from an Evangelical point of view. But this was exactly what Pope Francis did on the first day of his papacy. No one is denying the deep spirituality of Francis or his godly devotion. The problem lies with the Evangelical discernment that tends to select few apparently positive aspects and forgets the negative ones. The outcome is a truncated picture at best, a false assessment at worse.

            The global Evangelical movement does not have celebrities that can compare with those stemming from the worlds of music, sport and politics. Pope Francis apparently filled the gap. Unlike his cerebral predecessor, he knows how to speak to the heart. He knows how to embrace people.

            Evangelical comments were largely based on past personal acquaintances with the former Cardinal Bergoglio. Again, no one for a moment doubts the integrity and warmth of the Pope, but the man can never be separated from his role and his loyalty to his Jesuit mission, which is now papal as well. The Jesuits were founded in 1534 by Ignatius of Loyola and in their turbulent history they have always been committed to serve as “soldiers” of the Pope in order to fight against the (Protestant) heresy and to promote the Catholic mission in the world. Francis is the first Jesuit to become Pope and time will tell just how Jesuit his papacy will be, especially in Latin America where the Evangelical-Catholic border is moving. Will the Jesuit Pope be able to stop the Evangelical expansion? Will he manage to take it back into the Catholic fold? Will he be able to enchant Evangelicals with his manners without changing the doctrinal points of controversy? Will Biblical doctrine still be an issue for Evangelicals in dealing with the Roman Catholic Church at the highest level?

            Anyone who is aware of history should carefully consider these questions. The Spirit is surely able to work miracles even in traditional institutions, but the Bible warns us to not be forgetful of history. Personal relationships are important, but Biblical discernment is bigger than that. It calls for theological awareness, historical alertness, and spiritual vigilance.

            The honeymoon with Pope Francis continues. Yet the mood of the public’s opinion can suddenly change when the fuller mission of the Pope is put on fuller display. What seemed to be a promising marriage may turn into a painful divorce. As for Christians who are experiencing the honeymoon, let the warning of not forsaking the “first love” (Revelation 2:4) of Jesus be a constant reminder of the need to love and to follow Christ and Christ alone.

Leonardo De Chirico

leonardo.dechirico@ifeditalia.org

Rome, 21st March 2013

Posted on

55. O lună papală de miere … Pînă cînd?

Dosarele Vatican nr. 55 – Leonardo De Chirico

O lună de miere este un timp special în care doi iubiţi îşi trăiesc nou stabilita relaţie într-un mod sentimental, i.e. romantic şi fermecător. În astfel de perioade, un partener nu percepe şi subliniază decît cele mai bune trăsături ale celui iubit, dar nu vede defectele. Lunile de miere, în general, durează un timp scurt şi sînt urmate de aprecieri mult mai realistice şi critice ale celuilalt.

Este interesant de remarcat ceea ce se întîmplă în domeniul public. În cultura noastră a celebrităţii, lunile de miere ale figurilor globale sînt frecvente şi pasionate. Odată ce o persoană este aleasă într-o poziţie importantă, opinia publică tinde să înceapă o „aventură” cu noua figură puternică, selectînd şi lăudînd toate meritele sale şi trecînd cu vederea restul, cel puţin la început. Aceasta este ceea ce s-a întîmplat cu Papa Francisc după alegerea sa în scaunul papal. O lună globală de miere este în desfăşurare. Printre multele faţete ale acesteia (de exemplu în cercurile catolice interioare, în cercurile ecumenice), două unghiuri principale sînt demne de luat în considerare.

Luna seculară de miere

Comentariile din presa internaţională au fost foarte generoase pînă acum, dacă nu chiar entuziaste. Imaginea lui Francisc a fost percepută ca „reală”, „cu picioarele pe pămînt”, „personală”, „nebănuitoare”, foarte diferită de o aroganţă „regală” a papilor mai tradiţionali. Referinţele sale la preocuparea pentru mediul înconjurător, sărăcie şi sensibilitate au fost foarte lăudate şi înţelese ca fiind foarte corecte politic. Insistenţa sa asupra „milei” a fost înţeleasă ca o uşă deschisă spre diferite orientări sexuale şi alegeri morale, îndepărtîndu-se de o atitudine de judecată din partea bisericii. Dorinţa sa de a fi printre oameni şi comportamentul său relaxat din punctul de vedere al protocoalelor au fost văzute ca dovezi ale dorinţei sale de a fi identificat cu oamenii obişnuiţi din viaţa obişnuită.

Presa internaţională a decis să ignore şi să considere irelevantă relaţia cardinalului Bergoglio cu trecutul politic argentinian. Nu a mai fost desfăşurată nicio investigaţie suplimentară de presă privitoare la anii „întunecaţi” ai regimurilor totalitare şi la rolul Bisericii catolice în America latină. Poziţia sa puternică împotriva căsătoriilor homosexuale în ţara sa a fost uitată. Poziţiile sale mai degrabă conservatoare asupra chestiunilor morale au fost pur şi simplu trecute cu vederea. Spre deosebire de predecesorul său, care a fost un teolog publicat şi public, Papa Bergoglio nu are o istorie ca un maitre-à-penser catolic. Cei care cunosc întregul său personal afirmă că Papa Francisc se află în aceeaşi direcţie cu Benedict al XVI-lea în apărarea poziţiei tradiţionale a Bisericii catolice în aceste domenii. Cu toate acestea, presa seculară s-a îndrăgostit de Francisc. De ce?

Ar putea exista o explicaţie sociologică a acestui fenomen. În acest timp marcat de criză socială, distrugere culturală şi nesiguranţă economică, oamenii sînt dornici să găsească pe cineva care insipiră încredere şi insuflă speranţă. Cineva puternic, dar care, cu toate acestea, dă impresia că este cu noi în aceeaşi barcă. O figură parentală pozitivă care poate rosti cuvinte simple de iubire şi oferi mîngîiere psihologică. Cineva care se poate identifica cu oamenii, trimiţîndu-le mesajul „Sînt cu voi”, luptîndu-se cu aceleaşi provocări şi ajutînd pe fiecare să le învingă. Un „mesia” secular care proclamă o „Evanghelie uşoară” a compasiunii şi a curajului. În primele zile ca Papă, Papa Francisc a împlinit aşteptările. Lumea seculară dispreţuieşte puternic biserica, dar îl iubeşte pe Papa celebrităţii. Ce se va întîmpla cînd va începe să rostească afirmaţiile „dure” ale Bisericii catolice? Ironia tuturor acestor lucruri este că lumea modernă cinică, suspicioasă şi des-fermecată a fost re-fermecată de un om folosind numele unui sfânt medieval şi profund religios.

Luna evanghelică de miere

Comentariile din lumea evanghelică au fost marcate de asemenea de o atitudine de lună de miere. Declaraţiile oficiale şi reţelele sociale au transmis reacţii entuziaste la alegerea sa. „Omul lui Dumnezeu”, „prietenul lui Isus”, „om al rugăciunii” … acestea au fost cîteva dintre cele mai întîlnite remarci. Francisc a fost de asemenea aclamat ca noul erou naţional sau chiar continental, noul Diego Armando Maradona (al generaţiei mele) sau un alt Lionel Messi, i.e. un om care întruchipează aşteptările unei întregi naţiuni, cineva cu care şi evanghelicii vor să se identifice.

Cu tot respectul cuvenit, ideea unui om centrat pe Cristos care se roagă Mariei şi sfinţilor, îngenunchiază în faţa unei icoane şi se încredinţează pe sine şi audienţa sa purtării de grijă a Mariei este dificil de acceptat din punct de vedere evanghelic. Însă exact aceasta a făcut Papa Francisc în prima zi a papatului său. Nimeni nu neagă profunda spiritualitate a lui Francisc sau devoţiunea sa evlavioasă. Problema este la discernămîntul evanghelic care tinde să selecteze cîteva aspecte aparent pozitive şi să le uite pe cele negative. Rezultatul este în cel mai bun caz o imagine trunchiată, o judecată falsă în cel mai rău caz.

Mişcarea evanghelică globală nu are celebrităţi care se pot compara cu cele care izvorăsc din lumea muzicii, a sportului sau a politicii. Papa Francisc a umplut, se pare, golul. Spre deosebire de cerebralul său predecesor, acesta ştie cum să vorbească inimii. Ştie cum să îmbrăţişeze oamenii.

Comentariile evanghelice s-au bazat în mare parte pe interacţiuni personale trecute cu fostul cardinal Bergoglio. Din nou, nimeni nu pune pentru un moment la îndoială integritatea şi căldura Papei, dar omul nu poate fi separat niciodată de rolul său şi de loialitatea sa faţă de misiunea iezuită, care acum este de asemenea papală. Iezuiţii au luat fiinţă în 1534 prin Ignatius de Loyola şi în tumultoasa lor istorie au fost întotdeauna consacraţi pentru a sluji ca „soldaţi” ai Papei cu scopul de a lupta împotriva ereziei (protestante) şi de a promova misiunea catolică în lume. Francisc este primul iezuit care a devenit Papă şi timpul va spune cît de iezuit va fi papatul său, în special în America latină unde graniţa evanghelico-catolică este în mişcare. Va fi în stare iezuitul Papă să stopeze expansiunea evanghelică? Va reuşi să îi aducă înapoi în staulul catolic? Va putea să îi încînte pe evanghelici cu comportamentul său fără a schimba punctele doctrinare de controversă? Va rămîne doctrina biblică un aspect pentru evanghelici în confruntarea la cel mai înalt nivel cu Biserica catolică?

Toţi cei care cunosc istoria ar trebui să se gîndească în mod serios la aceste întrebări. Duhul este cu adevărat capabil de a face minuni chiar şi în instituţiile tradiţionale, dar Biblia ne avertizează să nu uităm istoria. Relaţiile personale sînt importante, dar discernămîntul biblic este mai mare decît acestea. El cheamă la conştienţă teologică, vigilenţă istorică şi atenţie spirituală.

Luna papală cu Papa Francisc continuă. Cu toate acestea, dispoziţia opiniei publice se poate brusc schimba atunci cînd misiunea deplină a Papei este pusă în desfăşurare. Ceea ce părea a fi o căsnicie promiţătoare s-ar putea transforma într-un divorţ dureros. În ce priveşte creştinii care experimentează această lună de miere, fie ca avertismentul de a nu-şi uita „dragostea dintîi” (Apocalipsa 2:4) pentru Isus să fie o amintire constantă a nevoii de a-L iubi şi urma pe Cristos şi numai pe Cristos.

Leonardo De Chirico este unul dintre cei mai importanţi şi activi teologi evanghelici din Italia, director adjunct al Istituto di Formazione Evangelica e Documentazione din Padova şi director al Centrului de studii de etică şi bioetică al aceluiaşi institut. Este doctor în teologie al King’s College din Londra, cu o teză publicată sub titlul „Evangelical Theological Perspectives on post-Vatican II Roman Catholicism”, Frankfurt-Oxford, Peter Lang 2003. În acelaşi timp, este vice-preşedintele Alianţei Evanghelice Italiene şi membru în Comisia socio-politică a Alianţei Evanghelice Europene.

Traducere: Otniel-Laurean Vereş
Text tradus și publicat cu permisiunea autorului.

Posted on

54. The Three Tasks of Pope Francis

The election of Cardinal Bergoglio to the papacy responds to three basic concerns that the conclave felt it necessary to address. These concerns helped to sketch the profile of the new Pope and Cardinal Bergoglio fitted it.

The Transitional Task

No one in the curia will ever say the Benedict XVI’s reign was a failure. Yet the impression is that the election of Pope Bergoglio is an implicit admission that the previous papacy achieved less than what was expected, especially as far as the main point of its agenda was concerned, i.e. the relationship with the secular West. After 8 years of Benedict’s reign, the secular West has become more distant from the Church and critical of it. Moreover, the curial Church has given the poorest performance in terms of lack of Christian standards. The Church needed therefore a different Pope.

            Between the traditional yet secularized West and the vibrant yet still “young” Global South, the conclave has chosen the classical “via media”, or “middle way”. Pope Bergoglio is an Argentinian born of an Italian family. He is Latin American but with an European background. He embodies the transition between the Western establishment and the Southern fervor. Perhaps the conclave thought that choosing an African Pope or an Asian Pope would have been a too long and unwarranted stretch. On the other hand, sticking to another European Pope would have been too much of a geo-political conservative move that the Church could not bear. Pope Bergoglio is an in-between figure. Different but not so strange. Similar but not a replica.

            He is also a transitional figure in terms of his age (76). He is not a “young” Pope with the expectation of a long papacy. Neither is he an “old” Pope with not much time in front of him. His papacy will test the willingness of the Church of Rome to move beyond the stand-still position of recent years, but perhaps it will not have enough time to see changes implemented. The conclave did not commit the Catholic Church to a long papacy (like that of John Paul II), but has instead opted to keep the future in sight, waiting to see how this papacy will unfold. All the while the hierarchy will retain the right to make changes if they deem it necessary.

            Pope Bergoglio is presented as an outsider, but in fact he is not. Supported by Cardinal Martini, Bergoglio was the runner up in the 2005 conclave, the one in which Ratzinger became Benedict XVI. He is well known to the cardinals and was apparently considered “reliable” by the conclave. In the top list of candidates prior to the conclave was the Brazilian Scherer, another transitional figure. Scherer, however, was apparently perceived as being too much involved in the politics of the Roman curia to be able to free himself from its maneuvering. Bergoglio is integrated but not organic to the curial world.

The Apologetic Task

The name chosen by the Jesuit Pope is Francis. He mentioned that Francis is a reference to Francis of Assisi (1181-1226). The international press put a lot of stress on this Franciscan symbolism and apparently liked it. Apparently he will combine the Jesuit wit with the emphasis on poverty and frugality. The choice has to do with the willingness to mark an apologetic transition in dealing with the modern world. Ratzinger addressed it by lecturing as a professor, but the West does not like detached, top-down teachers. Ratzinger argued his positions in a very clever and intellectual way, but the West is looking more to celebrities who can ignite imagination. Ratzinger denounced the moral relativism of our day, but the West does not like people who do not practice the “political correctness” of accepting everything. Ratzinger’s strategy ended in a stand-still.

            Pope Francis  began his papacy with a very different apologetic style. Approachable, normal, ordinary, he likes to be with the people, speaking their language and making his message simple. Ratzinger stressed “faith and reason”, Francis is likely to stress “mercy and simplicity”. Ratzinger addressed the West as theologian, Francis is likely to underline the common humanity of all. The difference is significant.

            Will the Church become poor and meek? Will it give priority to a simpler lifestyle? Will it put a stronger emphasis on its spiritual tasks than its secular interests? One thing is to be remembered, Francis of Assisi did not want to reform the whole Church, but wished to receive from the official church the right for his circle of friends to live in poverty. He wanted a niche to pursue his Evangelical ideals, leaving untouched the apparatus of the imperial church. The Church of his time readily gave him what he wanted because she did not feel threatened by him. We will see whether Pope Francis will transition Evangelical poverty from being a niche of the few idealists to being the standard of the worldwide Church. If this is the case, he will have to look at Peter Valdo (1140-1218) who like Francis practiced Evangelical poverty but challenged the official church to do the same. Francis was integrated, Valdo was persecuted.

The Geo-political Task

A final thought on the geo-political significance of the election. Pope Bergoglio comes from a country where, in recent decades, the secular status quo that saw Roman Catholicism being the dominant religion has been shaken by the growth of Evangelical churches and new religious movements of various kinds. This phenomenon designed a new spiritual geography of the country. The same can be said for other Latin American countries. It is interesting that the Catholic Church chose a Pope from Latin America giving him the task of monitoring and presiding over this continental religious border that has become fluid if not weak. The traditional response to the numerical growth of Evangelicals has been labeling them as “sects” and “cults”, but this derogatory approach did not stop millions of people to leave the Catholic Church. Now, the Pope himself will be directly involved in rescuing the continent. Something important is taking place in Latin America and the risk of losing the continent was considered in need of being addressed at the highest level.

            Pope Francis is a transition figure. Time will show how Latin American, how curial, how Jesuit, and how Franciscan he will be. In his first short speech in front of the applauding crowd in St. Peter’s square, the most quoted figure was the Virgin Mary to whom he committed himself and his predecessor. His first appointment in his first day of papacy was visiting the Marian basilica of St. Mary Major in Rome to pray to Mary for guidance and help. More of a Jesuit than a Franciscan way of beginning a papacy.

Leonardo De Chirico

leonardo.dechirico@ifeditalia.org

Rome, 18th March 2013

Posted on

54. Cele trei sarcini ale Papei Francisc

Dosarele Vatican nr. 54  – Leonardo De Chirico

Alegerea cardinalului Bergoglio ca papă răspunde la trei preocupări pe care conclavul le-a simţit necesare. Aceste preocupări au ajutat la schiţarea profilului noului Papă, în care cardinalul Bergoglio s-a încadrat.

Sarcina tranziţională

Nimeni din curia catolică nu va spune că papatul lui Benedict al XVI-lea a fost un eşec. Cu toate acestea, impresia este că alegerea Papei Bergoglio e o acceptare implicită a faptului că papatul anterior a reuşit mai puţin decît se aştepta, în special în ce priveşte punctul principal al agendei sale, i.e. relaţia cu occidentul secular. După opt ani de papat al lui Benedict, occidentul secular a devenit mai distant faţă de Biserică şi critic faţă de aceasta. Mai mult, Biserica a oferit cea mai slabă performanţă în termenii lipsei standardelor creştine. Biserica avea nevoie, prin urmare, de un Papă diferit.

Între tradiţionalul, dar secularizatul occident şi vibrantul, dar încă „tînărul” sud global, conclavul a ales clasica „via media” sau „calea de mijloc”. Papa Bergoglio este un argentinian născut într-o familie italiană. Este un latino-american, însă cu un fundal european. Întruchipează tranziţia între stabilimentul occidental şi fervoarea sudică. Probabil conclavul s-a gîndit că alegerea unui Papă african sau asiatic ar fi fost o manevră prea mare sau lipsită de garanţii. Pe de altă parte, aşezarea unui alt Papă european ar fi fost o mişcare prea conservatoare geo-politic, pe care Biserica nu ar putea-o purta. Papa Bergoglio este o figură de mijloc. Diferit, dar nu atît de străin. Similar, dar nu o copie.

El este, de asemenea, o figură tranziţională în termenii vîrstei sale (76). Nu este un Papă „tînăr” de la care se aşteaptă un papat îndelungat. Nici nu este un Papă „bătrîn” care nu mai are mult timp în faţă. Papatul său va testa disponibilitatea Bisericii Romei de a trece dincolo de poziţia pasivă a anilor recenţi, însă probabil nu va avea suficient timp pentru a vedea schimbările implementate. Conclavul nu a încredinţat Biserica Catolică unui papat îndelungat (asemenea celui al lui Ioan Paul al II-lea), ci a optat în schimb să menţină viitorul în vizor, aşteptînd să vadă desfăşurarea acestui papat. Între timp, ierarhia îşi va menţine dreptul de a face schimbări dacă le va considera necesare.

Papa Bergoglio este prezentat ca un venit din afară, dar nu este. Susţinut de cardinalul Martini, Bergoglio a fost finalistul conclavului din 2005 în care Ratzinger a devenit Benedict al XVI-lea. Este bine cunoscut cardinalilor şi a fost, din cîte se pare, considerat „demn de încredere” de către conclav. În lista de frunte a candidaţilor, dinaintea conclavului, se afla brazilianul Scherer, o altă figură tranziţională. Cu toate acestea, Scherer era perceput, din cîte se pare, ca fiind mult prea implicat în politica curiei romane pentru a fi capabil de a se elibera de manevrele acesteia. Bergoglio este integrat, dar nu organic în lumea curiei.

Sarcina apologetică

Numele ales de Papa iezuit este Francisc. El a menţionat că Francisc este o referinţă la Francisc de Assisi (1181-1226). Presa internaţională a pus un mare accent pe acest simbolism franciscan şi, din cîte se pare, l-a agreat. După cum se pare, el va combina inteligenţa iezuită cu accentul pus pe sărăcie şi cumpătare. Alegerea are de-a face cu disponibilitatea de a marca o tranziţie apologetică în contactul cu lumea modernă. Ratzinger a abordat această problemă într-o modalitate profesorală, dar occidentului nu-i plac învăţătorii detaşaţi, la înălţime. Ratzinger şi-a argumentat atitudinea într-un mod foarte înţelept şi intelectual, dar occidentul caută mai mult celebrităţi care pot aprinde imaginaţia. Ratzinger a denunţat relativismul moral al zilelor noastre, dar occidentului nu-i plac oamenii care nu practică „corectitudinea politică” de a accepta totul. Strategia lui Ratzinger a sfîrşit într-o poziţie pasivă.

Papa Francisc şi-a început papatul cu un stil apologetic foarte diferit. Abordabil, normal, obişnuit, îi place să fie alături de oameni, să vorbească limba lor şi să ofere un mesaj simplu. Ratzinger a subliniat „credinţa şi raţiunea”, din cîte se pare Francis subliniază „mila şi simplitatea”. Ratzinger s-a adresat occidentului ca teolog, Francis se pare că subliniază umanitatea comună tuturor. Diferenţa este semnificativă.

Va deveni Biserica săracă şi umilă? Va da prioritate unui mod de viaţă mai simplu? Va pune un accent mai puternic asupra sarcinilor sale spirituale decît asupra intereselor sale seculare? Un lucru este de reţinut, Francisc de Assisi nu a dorit să reformeze întreaga Biserică, dar a căutat să primească de la biserica oficială dreptul pentru cercul său de prieteni de a trăi în sărăcie. A dorit o nişă pentru a-şi urmări idealurile evanghelice, lăsînd neatins aparatul bisericii imperiale. Biserica timpului său i-a oferit bucuros ceea ce dorea, deoarece nu s-a simţit ameninţată de acesta. Vom vedea dacă Papa Francisc va schimba starea sărăciei evanghelice de la o nişă a cîtorva idealişti la standardul Bisericii globale. Dacă va fi aşa, va trebui să ne uităm la Petru Valdo (1140-1218) care, asemenea lui Francisc, a practicat sărăcia evanghelică, dar a provocat biserica oficială să facă la fel. Francisc a fost integrat, Valdo a fost persecutat.

Sarcina geo-politică

Un gînd final asupra semnificaţiei geo-politice a alegerii. Papa Bergoglio vine dintr-o ţară unde, în decadele recente, status quo-ul secular care a considerat romano-catolicismul ca fiind religia dominantă a fost zguduit de creşterea bisericilor evanghelice şi de noile mişcări religioase de diferite tipuri. Acest fenomen a trasat o nouă geografie spirituală a ţării. Acelaşi lucru poate fi spus de alte ţări latino-americane. Este interesant că Biserica catolică a ales un Papă din America latină, dîndu-i sarcina de a monitoriza şi prezida peste această graniţă religioasă continentală care a devenit fluidă, dacă nu slabă. Răspunsul tradiţional la creşterea numerică a evanghelicilor a fost etichetarea acestora ca „secte” şi „culte”, însă această abordare derogatorie nu a oprit milioane de oameni să părăsească Biserica catolică. Acum, Papa însuşi va fi direct implicat în recîştigarea continentului. Se petrece ceva important în America latină, iar riscul de a pierde continentul a fost considerat necesar de luat în discuţie la cel mai înalt nivel.

Papa Francisc este o figură tranziţională. Timpul va arăta cît de latino-american, cît de curiat, cît de iezuit şi cît de franciscan va fi. În prima sa scurtă cuvîntare în faţa mulţimii care-l aclama în piaţa Sf. Petru, cea mai amintită figură a fost cea a Fecioarei Maria, căreia i s-a încredinţat pe sine şi pe predecesorul său. Primul lucru în prima zi a papatului său a fost vizitarea bazilicii mariane Sf. Maria cea Mare din Roma pentru a se ruga Mariei după călăuzire şi ajutor. Un început de papat mai degrabă iezuit decît franciscan.

Leonardo De Chirico
Roma, 18 martie 2013

Posted on

53. Papables: breve guía antes del Cónclave

Voces de todo el mundo indican repetidamente que ha llegado el momento para un Papa “negro”.

10 DE MARZO DE 2013

El resultado de un cónclave es impredecible. Tanto si se cree como si no que el Espíritu Santo obra realmente en la elección del pontífice romano, su resultado desafía las previsiones fáciles.

Como un monarca absoluto, el Vaticano no opera normalmente según los procedimientos democráticos. El cónclave, no obstante, es uno de los pocos casos donde cada voto cuenta y la cantidad total de ellos (dos tercios corresponden a la mayoría para las primeras 34 votaciones) determina la historia.

Así que por tanto, hay espacio para las maniobras políticas y las sorpresas.

EL PAPEL DE BENEDICTO XVI
Al haber renunciado al cargo con más de 80 años de edad significa que Benedicto XVI no formará parte del cónclave. Durante el mismo él estará viviendo en Castel Gandolfo, la residencia papal de verano en las colinas que hay en las afueras de Roma. Aunque ausente físicamente, su influencia será poderosa en un par de aspectos.

Primero, como un ex papa vivo su sombra será un factor importante a la hora de determinar la decisión de los cardenales. Lo más probable es que ningún cardenal vote a alguno a quien el actual Papa no hubiese votado. Y también es improbable que el cónclave vaya a elegir a alguien que estuviera radicalmente apartado de la trayectoria de Ratzinger, puesto que él estará cerca durante y después del cónclave.

Después de la elección del nuevo Papa, Benedicto XVI volverá al Vaticano donde vivirá en un antiguo monasterio dentro de los muros del Vaticano. Estará allí y en todo . La cohabitación con el nuevo Papa sugiere que este último será en cierta medida una prolongación del antiguo. Sin votar y sin pronunciar ni una palabra, Benedicto XVI tendrá voz en la próxima elección.

Segundo, su aportación al cónclave es evidente al examinar el hecho de que durante su pontificado ha nombrado casi a la mitad de los 117 electores. La composición del cónclave está formada, en gran medida, por hombres elegidos personalmente por Benedicto XVI en quienes confiaba.

Existen otros dos elementos contrarios entre sí a considerar. Uno es que el cónclave no se celebrará en la atmósfera emocional que sigue generalmente a los funerales del anterior Papa. Será más cerebral que sentimental.

El otro es que, dada la decisión sin precedentes de renunciar, tomada por Benedicto; y la conmoción que ha causado en la curia, el cónclave podría utilizarse como una confrontación en el tablero de damas vaticano. Resulta evidente que el debilitamiento de las condiciones de Ratzinger que le condujeron a su dimisión se aceleró por las luchas internas y las tensiones no resueltas en varios departamentos vaticanos. El cónclave tendrá que decidir que hacer ahora y el resultado podría ser sorprendente. Benedicto se rindió ante esta situación en punto muerto, pero el nuevo Papa tendrá que actuar.

LISTA DE CANDIDATOS
Después de dos Papas no italianos (el polaco Wojtyla y el alemán Ratzinger) ¿ha llegado la hora para un italiano? Si éste es el caso, el Arzobispo de Milán Angelo Scola (72) es el primero y tal vez la única opción. Sin embargo, los candidatos italianos podrían pagar el precio de un posible enfrentamiento. La mayoría de los escándalos recientes (p.e., el Vatileaks y las opacas maniobras financieras del banco Vaticano) tuvieron su origen en la curia romana que está gobernada principalmente por prelados italianos. Además, el Secretario de Estado Tarcisio Bertone (78), también italiano, forma parte de la continua controversia. Por tanto, la pobre actuación de la jerarquía italiana puede dar lugar a dejar a los italianos fuera del juego y tener que esperar el siguiente asalto.

Dos sólidos candidatos “Ratzingerianos” son el Arzobispo de Québec, Marc Ouellet (68) y el Arzobispo de Viena, Christoph Schoenborn (68). El canadiense de habla francesa Ouellet es el Prefecto de la Congregación de Obispos y conoce muy bien la maquinaria vaticana. Su papel en la selección de los nuevos obispos le permitió tener el pulso de la Iglesia en todo el mundo, aunque no es una figura “carismática” en términos weberianos. Schoenborn es un teólogo brillante que denunció algunos de los silencios sobre el escándalo de los abusos sexuales. Su valiente exposición de este tema podría encontrar resistencia en ciertos círculos tradicionales. Si a esto se añade el hecho de que un creciente número de sacerdotes austríacos está tomando posturas críticas sobre el asunto del celibato, puede fracasar su candidatura.

Otro papable dentro del mismo grupo es el Arzobispo de Nueva York, Timothy Dolan (63). Históricamente, se ha excluido a los candidatos norteamericanos por el simple hecho de que la Iglesia Católico Romana no se sentía cómoda con la idea de tener un Papa procedente de la superpotencia del mundo. Este obstáculo político y emocional debería superarse para dar una oportunidad a Dolan.

Por último, hay tres “outsiders”. Voces de todo el mundo indican repetidamente que ha llegado el momento para un Papa “negro”.

El Cardenal Peter Turkson (65) de Ghana, es el Presidente del Consejo Pontificio “Justicia y Paz” y una estrella en ascenso en los círculos vaticanos. Un Papa no occidental aceptaría sin duda la realidad del crecimiento cristiano en el Sur Global y la necesidad de desplazar el eje de la Iglesia hacia allí. Sin embargo, en 2012, Turkson hizo levantar muchas cejas cuando lanzó un documento que evocaba la creación de una agencia global para presidir la economía mundial. “¿Quiere instalar un control de tipo soviético sobre el mundo?” –se preguntaba la gente. Volviendo a Asia, el Arzobispo de Manila (Filipinas), Luis Antonio Tagle (56) es otra opción si los católico romanos pasaran página de una manera más radical para convertirse en una institución menos occidental. Este joven cardenal sonriente, aparentemente sencillo pero atractivo y encantador causó una positiva impresión en el último Sínodo de los Obispos para la Nueva Evangelización y atrajo inmediatamente comentarios afirmativos.

Una solución de vía intermedia podría ser el Arzobispo de Sao Paulo (Brasil), Odilo Pedro Scherer (63), el obispo brasileño con nombre alemán y “corazón” europeo. América Latina se percibe como un continente de sólidas tradiciones católicas (al igual que la vieja Europa), pero expresando la vitalidad espiritual del Sur Global.

LAS PREFERENCIAS EVANGÉLICAS
Una vez dado el alcance de los posibles candidatos, ¿quien de ellos es el que más se inclina hacia los evangélicos o es más amistoso con ellos? Es difícil decirlo. Hay tres criterios que pueden formar una lista de deseos evangélicos con vistas al próximo cónclave.

Primero, hablando en general, aquellas figuras eclesiásticas con una experiencia de primera mano entre los evangélicos en su labor pastoral tienden a inclinarse más por la relación amistosa con los cristianos no católicos. Es verdad que donde la Iglesia Católico romana está fuertemente ligada al estado en una posición privilegiada, los líderes tienden a tener una actitud más “defensiva” y una visión introspectiva. Por el contrario, donde la Iglesia Romana experimenta las tensiones y los esfuerzos de ser una institución religiosa en medio de otros movimientos y en el contexto de separación del poder político, la Iglesia tiene una actitud más positiva hacia el pluralismo religioso. En la medida en que el próximo Papa proceda de un ambiente de interacción con las experiencias y las orientaciones de la pluralidad cristiana, va a coexistir mucho mejor entre los evangélicos.

Segundo, aquellos que tienen más sensibilidad global del estado del cristianismo, seguramente tienen una mejor consideración de los evangélicos que los que están bien arraigados en áreas regionales donde los católicos tienen tradicionalmente un mayor estatus. Los retos de la persecución de los cristianos, la pobreza global y el creciente secularismo de Occidente son inquietudes comunes que permiten conversaciones y cooperación entre los distintos cristianos. Un Papa que sea consciente de las tendencias globales y que tenga conocimiento de la compleja geografía de las iglesias cristianas estará en mejor posición par comprender la contribución de los evangélicos en todo el mundo.

Tercero, algunos evangélicos, naturalmente, desearían que el Papa fuera un líder centrado en Cristo y en la Biblia, menos atraído por las tradiciones y las prácticas devocionales y más inclinado a fomentar el alfabetismo bíblico y la fe personal en Jesucristo. Les gustaría ver un ejemplar de líder “reformador”, que estuviera dispuesto a permitir que la Palabra de Dios dirigiera la Iglesia en verdad y en amor. En otras palabras, un Papa menos “romano” y más “católico” sería el estándar evangélico.

Otros evangélicos (*)pensarán que el mejor Papa sería el que se declarara a sí mismo redundante, porque Jesucristo es el Señor de la Iglesia y el Espíritu Santo su único vicario.

¿Existe tal papable por ahí? Pronto lo veremos.

Traducción: Rosa Gubianas

(*) La mayoría, Nota de la Redacción